„Astăzi mă simt smeritul urmaş al Apostolilor”

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

„Astăzi mă simt smeritul urmaş al Apostolilor”

[2015-01-04]

Cuvânt rostit de IPS Ioachim în Catedrala arhiepiscoplă "Sf. Cuvioasă Parascheva" din Roman, la întronizarea ca Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, 4 ianuarie 2015:
Înaltpreasfinţiile Voastre,
Preasfinţiile Voastre,
Preacucernici şi Preacuvioşi părinţi consilieri şi inspectori ai Centrului eparhial,
Preacuvioşi părinţi şi Preacuvioase maici, stareţi şi stareţe,
Preacucernici şi Preacuvioşi părinţi,
Stimaţi membri ai Adunării eparhiale,
Distinse autorităţi centrale şi locale,
Iubiţi credincioşi,
Anul 2014, care abia şi-a încheiat curgerea, va rămâne în memoria contemporanilor ca un an binecuvântat de Dumnezeu, care, din perspectivă bisericească, ne-a propus spre comemorare exemplul vieţii unui domnitor român ce a înţeles să exprime, prin sacrificiul suprem, iubirea de neam şi de Dumnezeu şi care a rămas în conştiinţa generaţiilor ca un simbol al trăirii autentice a celor două valori fundamentale pentru fiinţa naţională: credinţa şi neamul, două coordonate ce definesc identitatea românismului în istoria sa bimilenară. Comemorarea martiriului Brâncovenilor s-a împletit armonios cu omagierea actului euharistic, ce în vremuri lipsite de prigoană propune creştinului consumarea lăuntrică a jertfei de sine, într-o necontenită purificare şi creştere spre asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, martiriul Brâncovenilor, ca act comemorativ, pe de o parte, şi omagierea tainei euharistice, pe de alta, au reuşit să se armonizeze în plan spiritual într-o formulă consacrată şi consacrantă, aceea de jertfă euharistică.
Pentru Arhiepiscopia noastră, a Romanului şi a Bacăului, anul 2014 a fost marcat, între altele, de două evenimente aparte, pline de semnificaţie şi cu rezonanţă în plan istorico-bisericesc: unul încărcat de sentimente de întristare, în directă legătură cu plecarea la Ceruri a IPS Eftimie Luca, iar altul festiv, de bucurie duhovnicească, ce stă sub semnul speranţei şi al înnoirilor, fiind legat de actul alegerii smereniei noastre ca întâistătător al acestei de Dumnezeu păzite eparhii.
Iubiţi credincioşii
Chemat fiind, prin alegerea Sfântului Sinod, la această sublimă misiune şi apoi, astăzi, proclamat în mod solemn ca Arhiepiscop al acestui ţinut moldav binecuvântat de Dumnezeu, cunoscut în istoria noastră medievală drept Ţara de Jos a Moldovei, nu pot face altceva decât să aduc mai întâi mulţumire Dumnezeului nostru Celui în Treime lăudat pentru darurile pe care le-a revărsat asupra smeritei mele persoane, dar şi asupra clerului şi credincioşilor din această eparhie.
Actul alegerii noului chiriarh de către Sfântul Sinod, săvârşit în ziua de 16 decembrie, anul mântuirii 2014, se desăvârşeşte astăzi, în Duminica de dinaintea prăznuirii Teofaniei Preasfintei Treimi, în care Biserica face pomenirea celor 70 de apostoli trimişi de Hristos Domnul la propovăduire, precum şi a Cuviosului Teoctist, prin proclamarea solemnă a întronizării noastre în scaunul istoric al acestei de Dumnezeu păzite eparhii, ştiut fiind că alegerea şi întronizarea unui ierarh pentru Biserică înseamnă continuitate harică şi succesiune apostolică, ce împreună întăresc unitatea ecleziastică a Ortodoxiei universale.
Din conţinutul Gramatei mitropolitane, întocmite de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, am înţeles programul misionar pe care trebuie să-l urmez în această calitate de păstor sufletesc al clerului şi al credincioşilor acestor plaiuri mioritice. Însă toate cele prescrise de Gramata mitropolitană parcă au fost desprinse din conţinutul pericopei evanghelice care s-a citit astăzi în cadrul Sfintei Liturghii. Sfântul Evanghelist Marcu vorbeşte despre Înaintemergătorul Ioan care este trimis să arate lumii pe Hristos, Căruia nu se simţea vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor (cf. Marcu 1,7). Astăzi, mă simt şi eu chemat şi trimis la ascultare, asemenea Înaintemergătorului, ca să netezesc calea pe care trebuie să meargă credincioşii încredinţaţi mie spre păstorire, pentru a se întâlni cu Hristos. Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul şi a celor 70 de ucenici, cu credinţă nestrămutată în puterea harului lui Dumnezeu, cutez a începe lucrarea misionară de arhipăstor care conduce turma cuvântătoare încredinţată lui de către Hristos. Ca şi Ioan, nu mă prezint pe mine însumi, că şi eu, aşa cum spunea el însuşi, rămân slugă nevrednică a dezlega cureaua încălţămintelor Lui, ci doar, ca un străjer, voi veghea ca Evanghelia lui Hristos să fie lucrătoare în Biserica Sa cea sfântă.
Astăzi, mă simt smeritul urmaş al Apostolilor, în încercarea de a învăţa şi povăţui turma lui Hristos cu ceea ce a învăţat El, de a sfinţi pe cei pe care El mi i-a dat şi, ca un păstor bun şi smerit, voi căuta să merg înaintea turmei cuvântătoare pe calea pe care El ne-a indicat-o către limanurile mântuirii: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”( Ioan 14, 6).
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Pentru că sunt chemat la această înaltă demnitate de chiriarh al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi, prin harul lui Dumnezeu, am fost învestit, la rându-mi, vă chem şi eu pe toţi ca să mă urmaţi şi să credeţi cu tărie în Dumnezeu, căci El este Domnul istoriei, singurul Mântuitor şi izbăvitor din robia păcatului şi a morţii. Vă chem şi pe voi, cei îndoielnici în credinţă, să gustaţi din tainele credinţei şi să vedeţi cât de bun este Domnul! Vă chem mai ales pe voi, tineri şi tinere, adulţi sau bătrâni, care din ignoranţă sau alte cauze aţi întors spatele lui Hristos întrupat, să vă întoarceţi faţa către Iisus, căci numai prin El puteţi să ieşiţi din labirintul întunecat al acestei lumi care riscă să sfârşească în neant! De fapt, nimeni nu poate fugi de la faţa lui Dumnezeu, nu se poate sustrage atotprezenţei Lui. Se întreba psalmistul: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti! De mă voi coborî în iad, de faţă eşti! De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalm 138, 7-10). Deci, oriunde ne ducem, Îl întâlnim pe Hristos, oriunde ne întoarcem, Hristos este de faţă, însă, de fiecare dată, ţine de noi dacă rămânem cu faţa întoarsă spre El, în comuniune de iubire interpersonală.
De obicei, când cineva, în ordinea social-politică, este ales să conducă un popor, o comunitate, îşi creează o nouă structură reformatoare pentru a redinamiza societatea. Biserica însă nu face aşa. Ea nu reformează, nu revoluţionează, ci actualizează Evanghelia lui Hristos şi reorientează lumea către Răsăritul cel de Sus. Prin urmare, nu aşteptaţi de la mine vreo lege nouă sau să predic vreo altă învăţătură necunoscută până acum de Biserica lui Hristos. Sfântul Pavel spune că Iisus Hristos, ieri şi astăzi şi în veci, este Acelaşi (Evrei 13,8), însă, depinde capacitatea fiecăruia dintre noi de a se putea apropia de cunoaşterea Lui şi de modul în care Îl poate face prezent şi cunoscut şi altora cu mijloacele pe care le are la îndemână. Altfel spus, în Biserică, noi suntem chemaţi să propovăduim pe Cel vechi de zile, într-o manieră nouă. Biserica este întemeiată de Hristos, al cărei cap El este, şi nimeni nu mai poate pune altă temelie afară de cea pusă de El. Acest edificiu ecleziastic este aşa de solid construit, încât nici porţile iadului nu îl pot birui (cf. Matei 16,18), iar învăţătura este aceeaşi până la sfârşitul veacurilor.
Aşadar, iubiţii mei fii duhovniceşti, de la mine să nu aşteptaţi altă învăţătură decât cea a lui Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi care au cristalizat doctrina Bisericii de-a lungul veacurilor. Sfântul Apostol Pavel condamnă ”pe cei ce tulbură viaţa Bisericii şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos”, spunându-le: ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema! Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că eu n-am luat-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”. (Galateni, 1, 8-12).
Prin urmare, de la mine nu veţi asculta decât aceeaşi învăţătură şi aceleaşi predanii menţinute neschimbate de la Hristos, prin Sfinţii Părinţi sau predecesorii mei.
În Biserica lui Hristos lucrurile nu se schimbă cum se schimbă în societatea umană. Lumea este versatilă şi în permanentă tranziţie. Oamenii inventează, fac şi prefac legi, platforme social-politice şi economice, în scopul creşterii nivelului de trai. În Biserică, nu este aşa. Cea mai mare cinste o dobândeşte cel ce păstrează neştirbit adevărurile revelate ale credinţei care sunt prin ele însele noi şi înnoitoare.
Episcopul cărturar Melchisedec Ştefănescu, în 1879, la întronizarea sa, între altele, a adresat celor prezenţi aceste cuvinte: „Eu, întotdeauna cât voi sta pe această treaptă de arhipăstor al domniilor voastre şi de povăţuitor duhovnicesc, voi zice tuturor: respectaţi Biserica şi învăţătura ei; învăţaţi şi pe copiii voştri a respecta şi a iubi Biserica lui Hristos, ca pe mama lor duhovnicească; învăţaţi cât de multe ştiinţe pentru ca să vă luminaţi mintea, să vă îmbogăţiţi cunoştinţele folositoare în viaţă, pentru ca să scăpaţi de o mulţime de rătăciri, de prejudecăţi şi de superstiţii, pe care le produce neştiinţa şi care îngreuiază viaţa fără nici un folos. Dar în cele sufleteşti, în cele duhovniceşti, să nu căutaţi lumină şi ştiinţă în afara Bisericii, afară de Hristos, căci afară de Biserică nu veţi găsi decât rătăciri grozave, destrămare a minţii, răzvrătire a inimii şi o pierdere sigură a sufletului…”(Cuvânt la instalarea în episcopatul de la Roman).
Aceste cuvinte pot fi încurajatoare pentru mine astăzi, care încep cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună cu voi, o nouă etapă de slujire a lui Hristos în Biserica Sa. Indiferent câte greutăţi vom avea şi cu câte mutaţii se va confrunta Biserica, noi rămânem cu Hristos în corabia eclesiei care duce sigur la limanurile mântuirii. De fapt, aceasta înseamnă a purta Crucea pe care Hristos a aşezat-o pe umerii noştri. Abandonând crucea, abandonăm pe Hristos, Care în chip nevăzut poartă crucea împreună cu noi pe calea Golgotei.
Iubiţi credincioşi,
Sunt conştient şi de faptul că, în contextul european şi mondial actual, misiunea Bisericii este dificilă, ea trebuind să răspundă şi să soluţioneze problematici fără precedent în istoria sa bimilenară. Circulaţia valorilor, migraţia forţei de muncă în căutarea unei vieţi cât mai bune, interferenţa culturală, etnică şi religioasă, accesul la un volum foarte mare de informaţie şi puterea de înţelegere a generaţiilor de tineri, contextul pluralist şi noul mod de înţelegere a coabitării interumane ne descoperă o lume poate nu nouă, dar în orice caz într-o continuă căutare de sine şi continuă schimbare. Astfel, în acest peisaj eterogen, Biserica, prin ierarhii săi, este necesar să găsească o cale, cea mai potrivită, pentru a face accesibil şi inteligibil cuvântul Evangheliei care să răspundă acestei căutări şi să hrănească sufletul, mintea şi inima acestui Om contemporan care pare prizonierul unei lumi din ce în ce mai abandonate virtualului. Poate tocmai această căutare eşuată a generaţiei actuale este expresia neputinţei de a-L înţelege pe Dumnezeu. Într-un astfel de context, misiunea Bisericii nu este una facilă, iar imaginea ierarhului trebuie să fie una harismatică.
Ce calităţi ar trebui să întrunească un ierarh pentru a putea fi perceput ca icoană a Arhiereului Hristos; ce mesaj ar trebui să transmită pentru ca omul să înţeleagă faptul că Dumnezeu, Evanghelia, Biserica sunt valori perene, iar omul este persoană chemată la comuniune de iubire cu Dumnezeu, indiferent cât de evoluată este umanitatea în plan ştiinţific?
Cred că un ierarh trebuie să fie luminat, pentru a răspunde întrebărilor ce frământă minţile; duhovnicesc, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale păstoriţilor; dar mai presus de toate, un harismatic, pentru ca prin el să vorbească lumii Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, făcând astfel vie şi dinamică lucrarea Bisericii. Un astfel de arhiereu se cuvine să fie paradigmă păstoriţilor săi în aceste timpuri. Este greu să întruneşti într-o singură persoană, într-un singur om, atâtea calităţi, atât de multe virtuţi, însă episcopul nu este singur, nu dispune de prerogativele sale în mod egoist, capricios, aleatoriu, ci el împlineşte misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o şi pe care trebuie să o înfăptuiască în via Domnului. De aceea şi eu, fără a mă prevala de smeritele mele calităţi, cer mijlocirea Sfinţilor şi am nădejde în ajutorul lui Dumnezeu în împlinirea acestei dificile misiuni arhiepiscopale.
Iubiţi credincioşi,
O veche legendă antică spune că, atunci când a văzut ororile şi persecuţiile pe care le-a declanşat Nero în Roma antică, Sf. Apostol Petru, fratele lui Andrei cel întâi chemat şi botezătorul poporului român, a încercat să fugă. Se pare că, dirijându-se către părţile exterioare ale cetăţii Roma, a întâlnit pe Iisus, Care se îndrepta spre cetate. Înspăimântat, Apostolul I se adresează, spunându-i: „Quo vadis, Domine?”, iar răspunsul Lui a fost acesta: „mă duc la Roma să mă răstignesc a doua oară”. Petru a înţeles atunci valoarea jertfelnică a misiunii sale apostolice, s-a întors din drum cu Hristos în inima lui şi a rămas în cetate, predicându-L până la sacrificiul suprem.
Aşa şi eu astăzi, văzând greutatea poverilor şi a responsabilităţilor ce se aşază pe umerii mei, mă înfricoşez şi sunt tentat să fug ca şi Petru. Dar având în faţa mea „atâta nor de mărturii” ale Sfinţilor Bisericii şi ale înaintaşilor mei, dar mai curând pe Hristos, primesc cu bucurie sfântă crucea care mi se pune pe umeri şi purced pe calea Golgotei către Hristos înviat. Sunt conştient că viaţa aceasta este o vale a plângerii şi un urcuş pe Golgota. Dar ştiu, în acelaşi timp, că fiecare ierarh al Sfântului Sinod, că fiecare preot şi credincios, călugăr sau călugăriţă din această eparhie va deveni un Simon din Cirene, care mă va ajuta să-mi duc crucea arhieriei până la capăt.
În cadrul fiecărei Liturghii, slujitorul iese cu sfântul potir în faţa credincioşilor pe care îi îndeamnă, zicând: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă! Iar cei ce doresc să se împărtăşească cu Hristos, atraşi de dragostea Lui şi întru puterea credinţei, se apropie de potir şi gustă din Izvorul cel pururea curgător de viaţă înnoitoare, reîmprospătându-şi forţele fizice şi sufleteşti pentru a purcede calea mai departe, pe drumul către cer. Astăzi stau şi eu cu frică şi cu cutremur în faţa responsabilităţilor ce-mi revin din această învestitură, conştient de slăbiciunea puterilor mele. Cum să nu te înspăimântezi, privind înapoi în timp şi văzându-te întregind şiragul celor 76 de întâistătători care au stat pe jilţul istoric al acestei eparhii? Cum să nu te înfricoşezi, ştiind că în această catedrală a slujit oarecând Macarie, marele cronicar al lui Ştefan cel Mare şi al urmaşilor lui, care a construit această biserică la porunca lui Petru Rareş şi a reiterat cultul Sfintei Cuvioase Parascheva? Cum să nu te minunezi, când patru dintre ierarhii acestei eparhii au fost proclamaţi sfinţi ai Bisericii noastre? Cum să nu te cutremuri, când îţi aminteşti că aici au păstorit Anastasie Crimca, marele miniaturist, Veniamin Costachi, marele ctitor şi înnoitor, în timpul căruia s-a construit spitalul „Precista”, ca o adevărată Vasiliadă? Cum să nu te uimeşti, când ştii că aici a păstorit Melchisedec Ştefănescu, părintele Autocefaliei Ortodoxiei româneşti şi cel care s-a luptat pentru dezrobirea neamului românesc, atunci când naţiunile Europei îşi creionau identitatea?
Însă, având gândul la Hristos şi credinţa că Dumnezeu este cu noi, încredinţându-ne rugăciunilor Maicii Domnului, Sfintei Cuvioase Parascheva, Sfinţilor ierarhi predecesori, pornesc la drum şi privesc spre viitor cu speranţă. De fapt, nădejdea îmi sporeşte, pentru că nu vin într-un ţinut arid, nedesţelenit şi străin. De 15 ani, alături de Înaltpreasfinţitul Eftimie şi de alţi colaboratori destoinici, am arat deja grădina Maicii Domnului din acest ţinut. Urmează doar ca dreapta lui Dumnezeu să sădească via Sa, să trimită roua Duhului Sfânt, pentru ca aceasta să crească, iar noi, lucrătorii viei, să o îngrijim pentru a aduce roadă la bună vreme. Ştiu că nu sunt singur în această nobilă lucrare, ci cu Hristos şi cu toţi cei care fac voia Lui. Am încredere în preoţii parohiilor noastre, am încredere în călugării şi călugăriţele din mănăstiri, am încrede în bunii credincioşi, unii dintre ei angajaţi în diferite responsabilităţi în societatea umană, şi cu toţii ne vom strădui să adăugăm cărămida rânduită nouă de providenţă la edificiul spiritualităţii înaintaşilor şi la trupul tainic al Mântuitorului Hristos, care este Biserica.
În ceea ce priveşte programul meu misionar pastoral, administrativ-gospodăresc, liturgic-sacramental, social-filantropic, cultural-didactic, acesta va fi dezvoltat în conformitate cu rânduielile canonice ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, cu regulamentele şi hotărârile statornicite de Sfântul Sinod şi cu exigenţele cerute de dinamica vieţii social-economice în care ne aflăm.
Când împlineam nişte ani de activitate misionară ca episcop-vicar în această eparhie, am fost întrebat de un prieten-editorialist ce anume doresc să mai realizez în viitor pentru Biserica lui Hristos. I-am răspuns: Multe! Multe!, însă adăugam, c’est Dieu qui dispose ŕ ceux que je propose! Acelaşi lucru spun şi acum. Am planuri şi idei multe de împlinit!
În toată viaţa am încercat să-mi păstrez conştiinţa lucrării sinergice pentru că Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, să cunoaştem trecutul, să trăim prezentul şi să ne plănuim viitorul. Conştient de responsabilităţile ce decurg din demnitatea conferită de Biserică, mi-am creionat şi eu nişte idealuri. Ştiu că idealurile sunt ca stelele, care, chiar dacă sunt aşa de îndepărtate şi nu le putem atinge, totuşi ele ne ghidează calea în noapte sau în această „vale labirintică” în care ne mişcăm. Aşa şi eu, câte nu aş mai vrea să fac, din câte trebuie făcute, pentru Biserica pe care o slujesc, pentru neamul din care fac parte, pentru eparhia aceasta, pentru…, pentru…! Însă numai Dumnezeu ştie cât îmi este dat să împlinesc.
Cum nu aş vrea să organizez, în calitate de chiriarh al acestei eparhii, târnosirea catedralei ”Înălţarea Domnului” din Bacău, care, acum 15 ani, abia mijea din pământ, dar în tot acest timp şi-a creionat deja silueta în inima urbei băcăuane, ca de altfel şi-n inima mea!? Cum nu aş vrea să restaurăm şi să punem în funcţie ansamblul spitalicesc „Precista Mare”, unde să-şi ogoiască durerile atâţia suferinzi, sau care, poate, să fie şi azilul bătrâneţilor mele!? Cum nu aş vrea să ajung să trăiesc, în această viaţă fiind, proclamarea canonizării altor ierarhi care au stat pe scaunul vlădicesc de la Roman, cum ar fi Macarie, Veniamin Costachi, Melchisedec Ştefănescu, cărora să le scriu monografia şi imnografia, aşa cum am făcut-o pentru atâţia sfinţi ai neamului!? Cum nu aş vrea să-mi dea Dumnezeu timp să încheiem editarea, în premieră, a Omnia scrierilor Episcopului Melchisedec (aprox. 25 vol.)!? Sau cum nu aş vrea să organizez aducerea acasă, la Bacău, de unde îşi trage obârşia, a moaştelor Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti!? Cum nu aş vrea...!? Cum nu aş vrea…!?
O! am atâtea proiecte în plan pastoral-misionar, administrativ-gospodăresc, social-caritabil, cultural-religios, liturgic sau editorial, încât mi-ar mai trebui ceva din timpul acesta efemer să le împlinesc, însă, încă o dată, numai Dumnezeu ştie câte-mi sunt date să realizez!
Dar cea mai mare şi nobilă dorinţă, care mă mistuie şi vreau să-mi fie îndeplinită de Dumnezeu, la sfârşitul acestui parcurs terestru în Biserica Lui de pe pământ, este aceasta: vreau să mă mântuiesc! Mult aş vrea să ştiu că, atunci când mă voi întâlni cu Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, faţă către faţă în transcendentul divin, El, Eternul Judecător, Se va recunoaşte în chipul Său hristic pe care l-a sădit în mine dintru început şi în faptele pe care le-am împlinit spre preamărirea Lui. Asta aş vrea cel mai mult…!
Acestea fiind o parte din angajamentele mele înaintea lui Dumnezeu şi a dumneavoastră, în aceste momente solemne, mă rog Bunului Dumnezeu să mă învrednicească să rămân slujitorul Său în toată viaţa mea şi să lucrez întru toate după voia Lui şi prin puterea Lui, zicând: „Doamne, iată robul Tău, ascultă chemarea Ta. Dă-mi putere din puterea Ta, dă-mi îndelungă răbdare din răbdarea Ta, dă-mi tărie impregnată de bunătatea Ta, dă-mi lumină din lumina Ta, dă-mi înţelepciune din înţelepciunea Ta şi ajută-mă să fiu şi eu un smerit slujitor al slujitorilor Tăi în Biserica Ta cea sfântă”!
Preaiubiţi fraţi întru Hristos,
În aceste clipe festive din viaţa acestei eparhii, permiteţi-mi din nou să-mi înalţ cugetul şi simţirea către Hristos Marele Arhiereu, Căruia i-am închinat viaţa mea şi Căruia m-am dăruit cu toată fiinţa mea, mulţumindu-I.
Nu aş fi putut vorbi astăzi în faţa Înaltpreasfinţiile Voastre, a Presfinţiilor Voastre, Sfinţiilor Voastre şi a Domniilor Voastre, dacă unul dintre cei mai luminaţi ierarhi ai Ortodoxiei româneşti şi universale nu ar fi intuit în mine prezenţa unor calităţi care să mă recomande a fi potrivit pentru această înaltă demnitate arhierească. Mulţumesc Preafericirii Sale, Patriarhului Daniel, pentru votul de încredere pe care mi l-a acordat, pentru că mi-a fost alături în clipele cele mai importante ale vieţii mele şi mă angajez solemn, cu toată priceperea, puterea şi experienţa acumulată, să împlinesc misiunea încredinţată, răsplătind în felul acesta încrederea Preafericirii Sale şi a ierarhilor Sfântului Sinod, cărora le mulţumesc şi pe această cale.
Înaltpreasfinţite Părinte Teofan, Vă mulţumesc pentru dragostea pe care aţi arătat-o faţă de mine şi faţă de credincioşii eparhiei noastre, sufragană a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, şi pentru acribia pe care aţi dovedit-o în organizarea acestui eveniment! Vă încredinţez de aceeaşi dragoste şi recunoştinţă, precum şi de împreună-lucrare în via Domnului din Moldova binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Iar pe Sfinţiile Voastre, Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici, pe Domniile Voastre, preaiubiţii mei fraţi şi fii întru Domnul, care sunteţi turma cea cuvântătoare a lui Iisus Hristos, răscumpărată cu Sângele Lui cel nepreţuit, vă rog să păstraţi şi faţă de mine aceeaşi dragoste, dăruire şi încredere pe care le-aţi avut faţă de predecesorii mei, pentru ca în acest chip, legaţi unii de alţii prin legătura dragostei creştineşti, să se preamărească numele lui Hristos în mijlocul nostru, să se înalţe Biserica lui Hristos, iar virtuţile creştine să se înrădăcineze în sufletele noastre, ale tuturor.
În aceste momente binecuvântate şi pline de emoţie, adresez un cuvânt de mulţumire tuturor celor care au dorit astăzi să fie prezenţi pentru a-şi arăta preţuirea şi a-şi exprima votul de încredere faţă de această alegere. Mă simt împlinit şi copleşit de darul prezenţei dumneavoastră şi privesc cu speranţă şi încredere spre viitorul acestei eparhii, deoarece mulţimea prezentă este semnul recunoştinţei pe care credincioşii o poartă păstorilor lor. Nimic din tot ceea ce se întâmplă în univers nu este rodul întâmplării, cu atât mai puţin evenimentul de astăzi şi această alegere. Numele arhiepiscopului învestit astăzi se aşază firesc în rândul predecesorilor, fiind al 77-lea de-a lungul unei istorii ce cu puţin timp în urmă a intrat în cel de-al 7-lea secol de existenţă neîntreruptă în acest colţ de ţară. Aşadar, ştiind că cifra şapte este încărcată de prezenţa dinamică a lucrării Duhului Sfânt, nutresc speranţa că misiunea noastră arhiepiscopală va fi binecuvântată şi desăvârşită de Mângâietorul, Cel ce pe toate le împlineşte şi pe cei smeriţi îi sfinţeşte, iar Arhiepiscopia Romanului şi a Bacăului va fi ocrotită de Dumnezeu Milostivul şi Dătătorul a tot binele.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi! AMIN.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1818, Ultimul acces: 2026-09-22 09:21:33

Timp total: 0.11s...

[]:1