© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Rocco Buttiglione: Devierea în care cad criticii enciclicei Amoris laetitia (II)[2017-11-22]Rocco Buttiglione22.11.2017, Roma (Catholica) - „Există unele cazuri în care divorţaţi recăsătoriţi pot să fie consideraţi în harul lui Dumnezeu. Pare o noutate tulburătoare, dar este o învăţătură în mod granitic tradiţională. În criticii lui Amoris laetitia reiese o nouă deviere: este obiectivismul în etică.” Filozoful Rocco Buttiglione, prieten al Papei Ioan Paul al II-lea şi autor al cărţii în apărarea exortaţiei Papei Francisc despre căsătorie şi familie, prefaţată de Cardinalul Gerhard Ludwig Müller, continuă pentru Vatican Insider discuţia „amicală” cu aceia care îl critică pe actualul Pontif, scoţând în evidenţă „devierea” în care riscă să cadă mulţi dintre opozanţii lui Amoris laetitia. Iată ultima parte a interviului lui Andrea Tornielli, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru ITRC.ro. – După părerea Dvs, de ce problema cea mai dezbătută, aceea a posibilităţii în anumite cazuri, după un drum penitenţial şi un discernământ, de a administra Sacramentele divorţaţilor recăsătoriţi a fost izolată numai într-o notă din documentul Papei Francisc? – Cred că motivul este că Papa nu intenţiona să dicteze o normă generală. Există astăzi în lume atâtea contexte şi atâtea situaţii diferite încât nu este posibil să se dicteze o normă disciplinară care să fie valabilă pentru toţi în mod uniform. După părerea mea, Papa voia numai să invite episcopatele şi pe fiecare Episcop să îşi asume propriile responsabilităţi. În contexte de creştinătate compactă probabil că are sens să se menţină o atitudine rigidă, care poate părea lipsită de milostivire dar se naşte din milostivirea faţă de cei mici, cei săraci, cei lipsiţi de apărare care ar putea fi induşi în eroare. În contexte „lichide”, în care digurile vechilor structuri s-au stricat de acum, o apărare rigidă nu are sens, trebuie mers să fie căutaţi oamenii acolo unde se află ei, în cadrul condiţiei lor existenţiale. Botezaţilor neevanghelizaţi va trebui înainte de toate să se propună iubirea lui Cristos. Va veni după aceea timpul de a clarifica şi a descâlci situaţiile matrimoniale. Riscul scandalului acolo va fi minim pentru că sensibilitatea faţă de valoare s-a pierdut şi trebuie să fie reconstituită. – De ce este acuzată Amoris laetitia că se apropie de etica situaţiei? – Etica situaţiei spune că nici un comportament nu este bun sau rău în mod absolut. Pentru ea, orice comportament este bun sau rău în funcţie de circumstanţe; conştiinţa subiectului şi intenţia sa determină valoarea morală a actului. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, preluând o lungă tradiţie care merge măcar până la Sfântul Toma de Aquino, a spus că există acte care sunt în mod intrinsec rele, oricare ar fi intenţia subiectului care acţionează. Există o intenţie care este în mod necesar imanentă în act şi care este distinctă de intenţia subiectului care acţionează. În concluzie: intenţia subiectivă nu face bun un act rău. Însă nici Sfântul Toma nici Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea nu au intenţionat să nege că latura subiectivă a acţiunii – cunoaşterea şi libertatea care se unesc în intenţia subiectului – ajung să determine nivelul de responsabilitate a subiectului pentru actul său. Un mare prieten al Pape Ioan Paul al II-lea (şi al meu), Tadeusz Styczeń, obişnuia să spună „innocens sed nocens„: unul poate să fie subiectiv nevinovat dar să facă obiectiv lucrul greşit, deci să îşi dăuneze sieşi şi altora. Pentru aceasta părintele Giussani obişnuia să spună: nu vă fie frică să judecaţi acţiunile şi să spuneţi ce este bine şi ce este rău; nu vă hazardaţi niciodată să judecaţi persoanele pentru că numai Dumnezeu cunoaşte inima omului şi poate măsura nivelul său de responsabilitate. – Cei mai aprigi critici ai actualului Pontif îl acuză că favorizează subiectivismul… – Mie mi se pare că în criticii lui Amoris laetitia în realitate reiese o nouă deviere, paralelă şi opusă eticii situaţiei şi subiectivismului în etică. Această nouă deviere este obiectivismul în etică. După cum subiectivismul (etica situaţiei) vede numai latura subiectivă a acţiunii, adică intenţia subiectului, în acelaşi mod obiectivismul vede numai latura obiectivă a acţiunii, adică materia mai mult sau mai puţin gravă. Etica Bisericii Catolice este realistă. Realismul vede atât latura subiectivă cât şi latura obiectivă a acţiunii şi evaluează deci atât materia gravă cât şi ştiinţa deplină şi consensul deliberat. Aşa cum învaţă Dante Alighieri, contrariul unei erori nu este adevărul ci eroarea de semn contrar. Adevărul este cărarea strâmtă între două erori de semn contrar. – De ce aţi ales pentru cartea Dvs titlul „Răspunsuri amicale adresate criticilor lui Amoris laetitia”? Ce înseamnă, în acest caz, „amicale”? – Mulţi dintre critici sunt prieteni. Josef Seifert este un prieten de o viaţă cu care am împărtăşit atâtea bătălii şi o mare muncă în domeniul filozofiei, în care a dat contribuţii de mare importanţă. Pe Roberto de Mattei îl cunosc de patruzeci de ani, când eram împreună în Institutul de Istorie şi Politică din Universitatea din Roma, el asistent al lui Saitta şi eu al lui Del Noce. L-am apărat atunci când, ca vicepreşedinte al CNR, a fost atacat pentru poziţiile sale în materie de evoluţie. Am încercat să menţin polemica în limitele respectului, recunoaşterii reciproce a bunei credinţe, spiritului de căutare a adevărului şi le sunt recunoscător pentru că au încercat să urmeze aceeaşi regulă. – De Mattei susţine că aţi introdus, cu scrierile Dvs despre Amoris laetitia, o distincţie tripartită a păcatelor: veniale, grave şi de moarte. Cum răspundeţi? – Eu explic în cartea mea că nu toate păcatele grave cât priveşte materia lor sunt de moarte. De fapt, dacă lipseşte ştiinţa deplină şi consensul deliberat, ele pot să fie „degradate” la păcate veniale. De Mattei îmi opune un text din Reconciliatio et paenitentia care refuză tripartiţia, propusă de unii, între păcate veniale, grave şi de moarte. Iată cuvintele Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea: „Tripartiţia ar putea scoate în evidenţă faptul că între păcatele grave există o gradaţie. Dar rămâne adevărat mereu că distincţia esenţială şi decisivă este între păcat care distruge caritatea şi păcat care nu ucide viaţa supranaturală: între viaţă şi moarte nu există cale de mijloc… De aceea, păcatul grav se identifică practic, în doctrina şi în acţiunea pastorală a Bisericii, cu păcatul de moarte” (Reconciliatio et paenitentia, nr. 17). Dificultatea este rezolvată repede. Eu nu propun să se insereze o a treia categorie în afară de cele de păcat de moarte şi păcat venial. Toate păcatele sunt veniale sau de moarte, aşa cum spune pe bună dreptate Papă Ioan Paul al II-lea. Eu spun pur şi simplu că păcatele grave cât priveşte materia pot să devină veniale atunci când lipseşte ştiinţa deplină şi consensul deliberat. Nici un contrast cu Reconciliatio et paenitentia. – Domnule profesor, de ce Dvs, de mulţi ani angajat în alte domenii, vă ocupaţi din nou de filozofie şi de teologie? – Când a început atacul împotriva Papei Francisc s-a încercat să îl opună lui pe Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. Cei care l-au atacat au încercat să se prezinte ca apărători ai moştenirii spirituale a lui Karol Wojtyła. Atunci m-am întrebat: ce ar spune Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea dacă ar fi în mijlocul nostru. Şi mi-am răspuns: ar spune „urmaţi-l pe Papa”. În realitate cea mai mare majoritate dintre cei care astăzi îl atacă pe Papa Francisc au fost – şi continuă să fie – şi împotriva Papilor Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea, Ioan Paul I, Paul al VI-lea, Ioan al XXIII-lea. Este pus în discuţie Conciliul. Încearcă să îl reprezinte pe Papa Ioan Paul al II-lea ca şi cum ar fi Papa unei reacţii conservatoare anti-conciliare. Încearcă să îşi aproprie amintirea sa. Eu i-am fost aproape, a fost marele prieten al vieţii mele. Cred că pot şi trebuie să dau o mărturie adevărată: Papa Ioan Paul al II-lea a fost marele Papă al Conciliului şi al realizării sale. Şi în ceea ce priveşte aşa-numita cotitură antropologică în teologia morală, el nu a respins-o; mai degrabă a interpretat-o conducând-o din nou în cadrul marii tradiţii a Bisericii care este întocmai tradiţia realismului. Acel realism care ştie să ţină cont în mod echilibrat de toţi factorii vieţii, de latura obiectivă ca şi de latura subiectivă a acţiunii. Mă ocup din nou de aceste lucruri pentru a apăra amintirea prietenului meu, pentru a-i restitui un pic din cele atât de multe pe care eu – asemenea tuturor – le-am primit de la el. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1220, Ultimul acces: 2026-09-23 20:27:42
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
