Cardinalul Stella: Amoris laetitia si discernamant, iata misiunea preotilor (I)

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,42s...

Ştiri şi Evenimente

Cardinalul Stella: Amoris laetitia şi discernământ, iată misiunea preoţilor (I)

[2017-11-27]

Cardinalul Beniamino Stella
27.11.2017, Vatican (Catholica) - „Este nevoie de preoţi pe deplin umani, adică persoane vindecate interior, care au putut să recunoască propriile umbre şi să lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv şi psihic stabili şi senini”, pentru că „atunci când lipseşte această echilibrată umanitate de fond, preotul riscă să asume poziţii de rigiditate sau de distanţă, şi de teama de a nu şti să gestioneze provocările zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranţa se uneşte mereu cu o anumită inflexibilitate”. Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregaţiei pentru Cler, explică în următorul interviu la Vatican Insider misiunea desigur nu uşoară pe care exortaţia despre căsătorie şi familie o încredinţează preoţilor. Chemaţi să se apropie „de viaţa persoanelor neclasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situaţia lor concretă şi dorinţa lor de Dumnezeu”. Iată prima parte a interviului tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru ITRC.ro.
– Eminenţă, în aceste luni de discuţii despre exortaţia Amoris laetitia s-a disecat documentul, mai ales cu privire la problema posibilei readmiteri la Sacramente în unele cazuri de divorţaţi recăsătoriţi, dar s-a vorbit puţin despre figura centrală a preotului. De ce?
– Cred că tot ceea ce face parte din materia credinţei are nevoie mereu, din partea noastră, de ceea ce aş numi o „convertire a privirii”. Adică, nu se pot privi şi interpreta lucrurile credinţei şi vieţii Bisericii cu ochelari de prejudecăţi sau ideologici. Efortul pe care trebuie să îl facem este să scrutăm orizontul mai amplu în care se situează fiecare afirmaţie sau un întreg document. Sinodul a fost convocat pentru a încuraja reflecţia despre frumuseţea familiei şi despre vocaţia matrimonială, şi în lumina unor realităţi socio-culturale şi a noilor problematici. A reduce această panoramă la fiecare problemă, oricât ar fi de importantă, nu este corect.
De fapt, evaluările divergente s-au născut numai despre aspectul privitor la posibila readmitere la Sacramente pentru divorţaţii recăsătoriţi, în timp ce Amoris laetitia este un document care invită să se adopte practica discernământului pentru a însoţi familiile rănite, care este cu totul altceva. În acest sens, se vorbeşte încă puţin despre misiunea încredinţată preoţilor şi amintită şi de noua Ratio Fundamentalis (noile linii călăuzitoare cu privire la preoţie, publicate în 2016, n.r.): a fi oameni ai discernământului, adică oameni care se apropie de viaţa persoanelor nu clasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situaţia lor concretă şi dorinţa lor de Dumnezeu, însoţind procesele reale ale vieţii lor şi ale credinţei lor, făcându-i să simtă nevoia de milostivire şi de a trăi Evanghelia.
– Puteţi să explicaţi ce înseamnă a face „discernământ” aşa cum cere Amoris laetitia?
– Pentru a prelua o imagine folosită de Papa Francisc, aş spune că înseamnă a nu închide viaţa şi realitatea în „totul alb sau totul negru”. Această abordare rigidă, alimentată de ideologie şi de legalism, este insuficientă pentru „a citi” cu adevărat existenţa în complexitatea sa. Desigur, este mai uşor a ne închide într-o cuşcă şi a fi, astfel, protejaţi de riscurile şi de pericolele pe care le vedem în jurul nostru; dar dacă prevalează numai frica rămânem imobili şi, oricât ne-ar putea folosi în unele momente, a rămâne mereu în siguranţa cuştii până la urmă înseamnă a nu mai trăi. Se înţelege că unii ar vrea să evite truda de a căuta şi de a interpreta lucrurile în profunzime, mulţumindu-se cu soluţii uşoare şi comode; totuşi, atât în viaţa cotidiană cât şi în credinţă, ne dăm seama că există multe „zone cenuşii”, situaţii care nu pot să fie încadrate în mod rigid în „ori alb ori negru”.
Cu privire la Amoris laetitia şi la aşa-numitele „dubia”, Cardinalul Gerhard Ludwig Müller, în prefaţa la ultima carte a filozofului Rocco Buttiglione, evidenţiază tocmai această tensiune între obiectivitatea normei, care rămâne fundamentală şi luminează cu privire la adevărul căsătoriei, şi „situaţiile existenţiale care sunt foarte diferite şi complexe” şi care, în anumite cazuri, pot atenua vina sau oricum pot să evidenţieze o sinceră căutare a lui Dumnezeu. Pentru a evita atât o adaptare uşoară la spiritul relativismului cât şi o aplicare rece a preceptelor, afirmă Cardinalul, „este nevoie de o deosebită capacitate de discernământ spiritual”.
Îmi vine în minte Conciliul din Ierusalim relatat în Faptele Apostolilor: pentru a rezolva o problemă practică din viaţa Bisericii, apostolii nu fac imediat referinţă la lege sau la tradiţie, ci deschid larg ochii şi inima spre trăirea harului Duhului Sfânt. Cam cum spunea Cardinalul Canestri, un păstor care a decedat recent: important este a sta în fluviul Bisericii; dacă unul stă un pic mai la dreapta sau un pic mai la stânga este numai varietate legitimă pe care nu trebuie să o restrângem în mod forţat. Iată, cred că discernământul este arta de a vedea, cu ochii credinţei, cum Duhul Sfânt este adesea în acţiune şi în situaţii de viaţă complexe sau aparent îndepărtate de Dumnezeu, pentru a percepe toate posibilităţile umane, spirituale şi pastorală, rămânând mereu „în fluviu”.
– Amoris laetitia pune o considerabilă încărcătură de responsabilitate pe umerii preoţilor. Sunt ei formaţi şi pregătiţi pentru asta?
– Avem în faţa noastră o mare provocare ce cuprinde îndeosebi formarea sacerdotală. M-a uimit mult, în colocviul Papei Francisc cu părintele Antonio Spadaro, publicat în cartea „Acum puneţi întrebările voastre”, referinţa la planurile de formare sacerdotală care riscă să educe cu idei prea clare şi după limite şi norme definite făcând abstracţie de situaţiile concrete ale vieţii; avem nevoie, în schimb, ca preotul să fie „om al discernământului”. Însă pentru aceasta trebuie insistat în mod special pe formarea umană a preoţilor. Cu noua Ratio Fundamentalis s-a încercat să se descurajeze o formare bazată şi organizată cu un accent – aş spune excesiv şi absorbant – pe planul studiilor academice sau întemeiat pe o spiritualitate abstractă, aproape externă persoanei. Este nevoie – dacă pot să spun aşa – de preoţi pe deplin umani, adică persoane vindecate interior, care au putut să recunoască propriile umbre şi să lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv şi psihic stabili şi senini.
– Ce se întâmplă dacă lipseşte acest echilibru?
– Când lipseşte acest echilibru de fond, preotul riscă să asume poziţii de rigiditate sau de distanţă, şi de teamă de a nu şti să gestioneze provocările zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranţa se uneşte mereu cu o anumită inflexibilitate. În schimb, un preot pe deplin uman merge în mijlocul oamenilor, se lasă înduioşat de rănile lor, încurajează bucuriile lor şi trăieşte o cordialitate a trăsăturii care îl face plăcut în relaţii; însoţindu-i pe fraţi, el va rămâne mereu mai puţin centrat pe sine însuşi şi se va preocupa, în schimb, să facă să ajungă la toţi mângâierea lui Dumnezeu şi parfumul harului său. Un astfel de preot nu îi priveşte pe ceilalţi de la înălţimea unei catedre, ci, pe deplin conştient că el este cel dintâi un păcătos iertat, merge în aceeaşi barcă a fraţilor şi face cu ei traversarea convertirii la Cristos. Cu compasiune şi apropiere paternă, el va şti să primească istoria fiecăruia, ca un om care ştie bine că orice istorie şi orice persoană este diferită de celelalte şi că nu există manuale şi breviare deja făcute odată. Este un om care ştie să propună o credinţă şi o viaţă creştină făcută mai mult din relaţii decât din reguli abstracte.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 939, Ultimul acces: 2026-04-08 05:26:20

Timp total: 0,44s...

[]:1