Papa Francisc: Mlădiţa vocaţiei trebuie îngrijită

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Papa Francisc: Mlădiţa vocaţiei trebuie îngrijită

[2017-12-02]

Întâlnire cu preoţii şi persoanele consacrate
02.12.2017, Dhaka (Catholica) - Renunţând ca în alte ture la discursul pregătit, pentru a vorbi în schimb liber, Papa Francisc s-a declarat îndurerat când vede persoane consacrate ce nu sunt vesele, şi că îi place să privească în ochii persoanelor consacrate în etate, care şi-au consumat vieţile slujind cu bucurie, care este esenţa vocaţiei lor. La întâlnirea din 2 decembrie cu preoţii şi persoanele consacrate, Pontiful le-a cerut să aibă „bucuria inimii” şi a spus că simte mereu mare afecţiune când întâlneşte preoţi, Episcopi şi surori de vârste înaintate, ce au trăit „o viaţă plină”.
„Ochii lor sunt de nedescris… Aşa de plini de bucurie şi de pace. Cei care nu au trăit aşa viaţa lor, Dumnezeu e bun, Dumnezeu îi îngrijeşte, dar le lipseşte în ochi acea lumină pe care o au cei care au fost bucuroşi în viaţă. Încercaţi să căutaţi – mai ales se vede la femei – încercaţi să căutaţi în surorile bătrâne, acele surori care au petrecut toată viaţa slujind, cu atâta bucurie şi pace: au ochii strălucitori… Pentru că au înţelepciunea Duhului Sfânt.” În opoziţie a spus: „Vă asigur că este cu adevărat trist a întâlni preoţi, consacraţi sau consacrate, seminarişti, Episcopi amărâţi, cu o faţă tristă, încât îţi vine să întrebi: ‘Ce ai luat la micul dejun azi dimineaţă – oţet?’ Faţă de oţet.”
Sfântul Părinte a mărturisit că de la intrare i-a venit în minte o imagine din profetul Isaia: „În acele zile, va răsări o mică mlădiţă din casa lui Israel. Acea mlădiţă va creşte, va creşte şi va fi plină de Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii, al înţelegerii, al ştiinţei, al evlaviei, al temerii de Dumnezeu” (cf. Isaia 11,1-2). A explicat: „Isaia, într-un anumit sens, descrie aici aspectele mici şi mari ale vieţii de credinţă, ale vieţii de slujire lui Dumnezeu. Şi vorbind despre viaţă de credinţă şi de slujire a lui Dumnezeu, se referă la voi, care sunteţi bărbaţi şi femei ai credinţei şi care îl slujiţi pe Dumnezeu.” Şi a continuat vorbind despre mlădiţă. „Mlădiţă este ceea ce stă în pământ, şi aceasta este sămânţa. Sămânţa nu este nici a ta nici a mea: sămânţa o seamănă Dumnezeu şi Dumnezeu e cel care o face să crească. Fiecare dintre noi poate spune: ‘Eu sunt mlădiţa’. Da, dar nu prin meritul meu, ci al seminţei care te face să creşti.”
Chiar dacă nu este merit personal, presupune o acţiune personală. „Să o afânez. Pentru ca să crească şi să ajungă la plinătatea spiritului. Este ceea ce voi trebuie să daţi ca mărturie. Cum se poate afâna această sămânţă? Îngrijind-o. Îngrijind sămânţa şi îngrijind mlădiţa care începe să crească! A îngriji vocaţia pe care am primit-o. Aşa cum se îngrijeşte un copil, aşa cum se îngrijeşte un bolnav, aşa cum se îngrijeşte un bătrân. Vocaţia se îngrijeşte cu duioşie umană. Dacă în comunităţile noastre, în preoţimea noastră lipseşte această dimensiune de duioşie umană, mlădiţa rămâne mică, nu creşte, şi ar putea chiar să se usuce. Trebuie îngrijită cu duioşie, pentru că fiecare frate din preoţime, fiecare frate din conferinţa episcopală, fiecare frate sau soră din comunitatea mea călugărească, fiecare frate seminarist este o sămânţă a lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl priveşte cu duioşie de tată.”
I-a îndemnat pe preoţi şi pe persoanele consacrate să se îngrijească de sămânţă, „pentru ca mlădiţa să crească până la plinătatea înţelepciunii lui Dumnezeu”. Apoi a avertizat despre un pericol: „În această grădină a Împărăţiei lui Dumnezeu nu este numai o sămânţă: sunt mii şi mii de mlădiţe, noi toţi suntem mlădiţe. Şi nu este uşor a face comunitate. Nu este uşor. Pasiunile umane, defectele, limitele ameninţă mereu viaţa comunitară, ameninţă pacea. Comunitatea de viaţă consacrată, comunitatea seminarului, comunitatea preoţimii şi comunitatea conferinţei episcopale trebuie să ştie să se apere de orice tip de diviziune.” A revenit apoi la problema bârfei: „Ceea ce distruge o comunitate este a vorbi rău despre alţii.”
„A sublinia defectele altora. Dar nu a spune asta celui interesat, ci a o spune altora, şi astfel a crea un ambient de neîncredere, un ambient de suspiciune, un ambient în care nu este pace şi este dezbinare. Există un lucru care îmi place să îl spun ca imagine a ceea ce este spiritul bârfei: este terorism. Da, terorism. Pentru că acela care vorbeşte rău despre un altul nu o face public. Teroristul nu spune public: ‘Sunt un terorist’. Şi cine vorbeşte rău despre un altul, o face în ascuns: vorbeşte cu unul, lansează bomba şi pleacă. Şi acea bombă distruge. Şi el pleacă, liniştit, ca să lanseze altă bombă. Dragă soră, dragă frate, când vrei să vorbeşte rău despre un altul, muşcă-ţi limba! Lucrul cel mai probabil este ca să ţi se umfle, dar nu vei face rău fratelui tău sau sorei tale.”
Un alt subiect frecvent care a revenit a fost cel al bucuriei, al spiritului de bucurie. „Fără bucurie nu putem să îl slujim pe Dumnezeu”, a spus Papa. „Bucurie. Bucurie şi în momentele dificile. Acea bucurie care, dacă nu poate să fie râs, pentru că durerea este mare, este pace. Îmi vine în minte o scenă a Terezei cea mică, Tereza a Pruncului Isus. Ea trebuia să însoţească, în fiecare seară, la sufragerie o călugăriţă bătrână, neabordabilă, mereu furioasă, foarte bolnavă, sărmana, care se plângea de orice. Şi în orice loc ar fi atins-o, spunea: ‘Nu, că mă doare!’ Într-o seară, în timp ce o însoţea prin curte, a auzit de la o casă vecină muzica de la o sărbătoare, muzica oamenilor care se distrau, buni oameni, aşa cum făcuse şi ea şi le văzuse şi pe surorile sale făcând la fel, şi şi-a imaginat oamenii care dansau şi a spus: ‘Marea mea bucurie este aceasta şi nu o schimb cu niciuna’.”

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 946, Ultimul acces: 2026-09-23 14:15:46

Timp total: 0.04s...

[1]:1