© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Paul şi Duhul - Cateheza Papei Benedict al XVI-lea[2007-01-16]Dragi fraţi şi surori,Şi astăzi, la fel ca în cele două cateheze precedente, ne întoarcem la Sfântul Paul şi la gândirea sa. Ne aflăm în faţa unui gigant nu doar cât priveşte apostolatul concret, dar şi cât priveşte doctrina teologică, de o profunzime şi capacitate stimulantă cu totul aparte. După ce am meditat data trecută la ceea ce Paul a scris privind locul central pe care Isus Cristos îl ocupă în viaţa noastră de credinţă, astăzi vedem ceea ce ne spune despre Duhul Sfânt şi prezenţa sa în noi, întrucât şi în această privinţă Apostolul are să ne înveţe ceva de o mare importanţă. Ştim ceea ce sfântul Luca ne spune despre Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor, relatând evenimentul Rusaliilor. Duhul Rusaliilor aduce cu sine un elan plin de putere în asumarea datoriei misionare pentru mărturisirea Evangheliei pe străzile lumii. De fapt, Cartea Faptele Apostolilor relatează o întreagă serie de misiuni înfăptuite de Apostoli, mai întâi în Samaria, de-a lungul coastei Palestinei, apoi spre Siria. Sunt amintite mai ales cele trei călătorii misionare făcute de Paul, după cum deja am precizat într-o întâlnire anterioară din ziua de miercuri. Însă Sfântul Paul în Scrisorile sale ne vorbeşte despre Duh şi într-o altă perspectivă. El nu se rezumă la a ilustra doar dimensiunea dinamică şi operativă a celei de-a treia Persoane a Preasfintei Treimi, dar analizează şi prezenţa ei în viaţa creştinului, a cărui identitate este marcată de această prezenţă. Cu alte cuvinte, Paul reflectează asupra Duhului arătându-i influenţa nu doar asupra acţiunii creştinului, dar şi asupra fiinţei sale. De fapt este tocmai el cel care a spus că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi (cfr. Rom 8,9; 1Cor 3,16) şi că "Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre" (Gal 4,6). Pentru Paul aşadar Duhul ne pătrunde până în cele mai intime profunzimi ale persoanei noastre. În această privinţă, iată unele dintre cuvintele sale de o importanţă mai semnificativă: «Legea Duhului vieţii în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii... Voi nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată!» (Rom 8,2.15), întrucât suntem fii, putem spune "Tată" lui Dumnezeu. Se observă cu claritate aşadar că, încă înainte de a acţiona, creştinul posedă deja o interioritate bogată şi fecundă, dăruită lui în sacramentele Botezului şi al Mirului, o interioritate care îl aşează într-un obiectiv şi original raport de filiaţie faţă de Dumnezeu. Iată marea noastră demnitate: aceea de a fi nu doar imagine, dar fii ai lui Dumnezeu. Şi acest adevăr este o invitaţie la a trăi filiaţiunea noastră, o invitaţie la a fi mereu mai conştienţi că suntem fii adoptivi în marea familie a lui Dumnezeu. Este o invitaţie de a transforma acest dar obiectiv într-o realitate subiectivă, determinantă pentru gândirea noastră, pentru acţiunea noastră, pentru fiinţa noastră. Dumnezeu ne consideră fiii săi, după ce ne-a ridicat la o demnitate asemănătoare, chiar dacă nu egală, cu a lui Isus însuşi, unicul adevărat Fiu în sens deplin. În el ne este dăruită, sau restituită, condiţia filială şi libertatea încrezătoare în relaţia cu Tatăl. Descoperim astfel că pentru creştin Duhul nu mai este doar «Duhul lui Dumnezeu», după cum se spune în mod obişnuit în Vechiul Testament şi se repetă în limbajul creştin (cfr. Gen 41,38; Ex 31,3; 1Cor 2,11.12; Fil 3,3; etc.). Şi de asemenea nu mai este nici numai un «Duh Sfânt» înţeles în mod generic, după modul de exprimare propriu Vechiului Testament (cfr. Is 63,10.11; Ps51, 13), şi acela propriu Iudaismului însuşi în scrierile sale (Qumran, tradiţia rabinică). Specificului credinţei creştine, de fapt, îi aparţine mărturisirea unei împărtăşiri originale a acestui Duh din partea Domnului înviat, care a devenit El însuşi «Duh dătător de viaţă (vivificant)» (1Cor 15,45). Tocmai de aceea sfântul Paul vorbeşte în mod direct despre «Duhul lui Cristos» (Rom 8,9), despre «Duhul Fiului» (Gal 4,6) şi despre «Duhul lui Isus Cristos» (Fil 1,19). Este ca şi cum ar vrea să spună că nu doar Dumnezeu Tatăl este vizibil în Fiul (cfr In 14,9), dar că şi Duhul lui Dumnezeu se arată în viaţa şi în acţiunea Domnului răstignit şi înviat! Paul ne învaţă şi un alt lucru important: el spune că nu există adevărată rugăciune fără prezenţa Duhului în noi. El scrie de fapt: «Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu. De fapt, ştim că el le îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemaţi după planul lui» (Rom 8,26-27). Este ca şi cum ar spune că Duhul Sfânt, adică Duhul Tatălui şi al Fiului, este de acum ca şi sufletul sufletului nostru, de unde înalţă fără încetare spre Dumnezeu un suflu de rugăciune despre care nici măcar nu putem să vorbim. Duhul, de fapt, mereu veghind în noi, suplineşte lipsurile noastre şi oferă Tatălui adoraţia noastră, împreună cu aspiraţiile noastre cele mai profunde. În mod firesc aceasta recere un mare grad de comuniune vitală cu Duhul. Este o invitaţie la a fi mereu mai disponibili, mai atenţi la această prezenţă a Duhului în noi, o invitaţie la a o transforma în rugăciune, la a simţi această prezenţă şi a învăţa astfel să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl ca şi fii în Duhul Sfânt. Există încă un aspect propriu Duhului pe care ni-l arată sfântul Paul: este legătura sa cu iubirea. Astfel Apostolul scrie: «Speranţa nu înşeală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat» (Rom 5,5). În Scrisoarea mea enciclică "Deus caritas est" citam o frază foarte elocventă a sfântului Augustin: «Dacă vezi iubirea, vezi Treimea» (nr. 19), şi continuam explicând: «Duhul, de fapt, este acea putere interioară care armonizează inimile [credincioşilor] cu inima lui Cristos şi le mişcă pentru a-i iubi pe fraţi aşa cum i-a iubit el» (ibid.). Duhul ne cufundă în însuşi ritmul vieţii divine, care este viaţă de iubire, făcându-ne părtaşi în mod personal la legăturile ce există între Tatăl şi Fiul. Nu este fără importanţă faptul că Paul, când enumeră diferitele roade ale Duhului pune pe primul loc iubirea: «Roadele Duhului sunt iubirea, bucuria, pacea, etc.» (Gal 5,22). Şi, întrucât iubirea prin definiţie uneşte, aceasta înseamnă înainte de toate că Duhul este creator de comuniune în interiorul comunităţii creştine, aşa cum spunem la începutul Sfintei Liturghii folosind expresia sfântului Paul: «comuniunea Duhului Sfânt [adică aceea care este înfăptuită de el] să fie cu voi toţi» (2Cor 13,13). Pe de altă parte este la fel de adevărat şi că Duhul ne stimulează să stabilim legături de caritate cu toţi oamenii. Astfel încât, atunci când noi iubim facem loc Duhului, îi permitem să se exprime în plinătatea sa. Se înţelege astfel de ce Paul alătură în aceeaşi pagină a Scrisorii către Romani cele două îndemnuri: «Fiţi înflăcăraţi în Duh» şi : «Nu întoarceţi nimănui răul pentru rău» (Rom 12,11.17). În închiere puteam preciza că, Duhul în gândirea sfântului Paul este o arvună generoasă dată nouă de Dumnezeu însuşi ca şi anticipare şi totodată garanţie a moştenirii noastre viitoare (cfr 2Cor 1,22; 5,5; Ef 1,13-14). Învăţăm astfel de la Paul că acţiunea Duhului orientează viaţa noastră spre marile valori ale iubirii, ale bucuriei, ale comuniunii şi ale speranţei. Este datoria noastră aceea de a-l experimenta în fiecare zi, urmând îndemnurile interioare ale Duhului, ajutaţi fiind pentru a discerne de lumina călăuzitoare a Apostolului. Sursa: www.ProFamilia.ro Contor Accesări: 1338, Ultimul acces: 2026-09-22 22:32:41
|
Timp total: 0.03s...
[1]:1
