© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Pr. Cantalamessa: Să luptăm împotriva ipocriziei prin virtutea simplităţii[2019-03-16]Meditaţie în faţa Papei şi Curiei RomaneÎn prima sa predică pentru Postul Mare din acest an, predicatorul Casei Pontificale, pr. capucin Raniero Cantalamessa, a continuat reflecţia începută în anul 2018, în Advent, despre versetul din Psalm: „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu” (42,2). Predicatorul a explicat că acum doreşte să mediteze „despre condiţia esenţială pentru ‘a-l vedea’ pe Dumnezeu. Conform lui Isus, ea este curăţia inimii: ‘Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu’ (Matei 5,8), spune într-una dintre fericirile Sale.” „În domeniul moral”, a arătat pr. Cantalamessa în prima dintre predicile sale de vinerea, din Vatican, ţinută în 15 martie 2019 şi publicată pe Ercis.ro, „cu termenul ‘curăţie’ se desemnează în mod obişnuit un anumit comportament în sfera sexualităţii… Nu putem să intrăm în contact cu Dumnezeu, care este duh, altfel decât prin duhul nostru. Însă dezordinea sau, mai rău, aberaţiile în acest domeniu au efectul constatat de toţi de a întuneca mintea. Este ca atunci când se agită picioarele într-o mlaştină: noroiul, din adânc, se ridică şi murdăreşte toată apa. Dumnezeu este lumină şi o astfel de persoană ‘urăşte lumina’.” Păcatul necurăţiei deformează chipul lui Dumnezeu, făcându-l să pară „un antagonist, un duşman”, în nici un caz un Tată, a subliniat în continuare predicatorul. „Omul carnal este plin de concupiscenţe, doreşte lucrurile altuia şi femeia altuia. În această situaţie Dumnezeu îi apare ca acela care blochează drumul dorinţelor sale rele cu acele peremptorii ‘Tu trebuie!’, ‘Tu nu trebuie!’ ale sale. Păcatul trezeşte în inima omului o supărare surdă împotriva lui Dumnezeu până acolo încât, dacă ar depinde de el, ar vrea ca Dumnezeu să nu existe deloc.” Mai mult însă decât asupra curăţiei obiceiurilor, părintele a spus că doreşte să insiste asupra celeilalte semnificaţii a expresiei „curaţi cu inima”, „adică asupra curăţiei sau corectitudinii intenţiilor, în practică asupra virtuţii contrare ipocriziei”. Este surprinzător că păcatul ipocriziei, a constatat el, „intră puţin în cercetarea cugetului pe care o facem în mod obişnuit… Cel mai mare act de ipocrizie ar fi acela de a ascunde propria ipocrizie. A o ascunde faţă de noi înşine şi faţă de alţii, pentru că faţă de Dumnezeu nu este posibil. Ipocrizia este în mare parte învinsă în momentul în care este recunoscută.” Pentru a ne ajuta să recunoaştem partea de ipocrizie din acţiunile noastre, a pornit de la cuvintele lui Pascal, subliniind că avem două vieţi: „una este viaţa adevărată, cealaltă este cea imaginară care trăieşte în opinie, opinia proprie sau a oamenilor. Noi lucrăm fără încetare să înfrumuseţăm şi să păstrăm fiinţa noastră imaginară şi o neglijăm pe cea adevărată”. Pentru persoanele evlavioase, un pericol vine şi din „multitudinea de rituri pe care obişnuiesc să le îndeplinească şi de prescripţii pe care sunt angajate să le respecte. Dacă nu sunt însoţite de un efort continuu de a pune în ele un suflet, prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ele devin găoci goale”. „Când ipocrizia devină cronică ea creează, în căsătorie şi în viaţa consacrată, situaţia de ‘viaţă dublă’: una publică, vizibilă, cealaltă ascunsă; adesea una de zi, cealaltă de noapte. Este starea spirituală cea mai periculoasă pentru suflet, din care devine foarte greu de ieşit, afară de cazul în care intervine ceva din exterior să dărâme zidul în care ne-am închis”. „Este clar că victoria noastră asupra ipocriziei nu va fi niciodată o victorie de la prima lovitură. În afară de cazul când am ajuns la un nivel foarte înalt de perfecţiune, nu putem evita să simţim din instinct dorinţa de a apărea în lumină bună, de a face figură frumoasă, de a plăcea altora”. „Dacă ipocrizia constă în a arăta şi binele care nu se face, un remediu eficace pentru a contrasta această tendinţă este a ascunde şi binele care se face. A privilegia acele gesturi ascunse care nu vor fi stricate de nici o privire pământească şi vor păstra tot parfumul lor pentru Dumnezeu. „Lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan al Crucii, îi place mai mult o acţiune, oricât ar fi de mică, făcută în ascuns şi fără dorinţa de a fi cunoscută, decât mii de alte acţiuni făcute cu dorinţa ca să fie văzute de oameni”. Un alt remediu la ipocrizie este cultivarea virtuţii opuse, simplitatea. Ea „are modelul cel mai sublim care se poate gândi: însuşi Dumnezeu. Sfântul Augustin a scris: ‘Dumnezeu este întreit, dar nu este triplu’. El este simplitatea înseşi. Treimea nu distruge simplitatea lui Dumnezeu, pentru că simplitatea se referă la natură şi natura lui Dumnezeu este una şi simplă… Cucerirea simplităţii este una dintre cele mai grele şi mai frumoase sarcini ale drumului spiritual. Simplitatea este proprie a celui care a fost purificat de o adevărată pocăinţă, pentru că este rod al unei totale dezlipiri de noi înşine şi al unei iubiri dezinteresate faţă de Cristos. Se ajunge la ea puţin câte puţin, fără a ne descuraja datorită căderilor, ci cu determinarea fermă de a-l căuta pe Dumnezeu pentru El însuşi şi nu pentru noi înşine.” Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 937, Ultimul acces: 2026-09-20 07:10:45
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
