Interviu cu ÎPS Ioan Robu: Bucurie şi mulţumire, la finalul slujirii în fruntea Arhidiecezei (II) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

 
eXTReMe Tracker

Ştiri şi Evenimente

Interviu cu ÎPS Ioan Robu: Bucurie şi mulţumire, la finalul slujirii în fruntea Arhidiecezei (II)

[2020-01-12]
IPS Ioan Robu
S-ar putea spune că se ştiu deja multe despre Monseniorul Ioan Robu, pentru că a acordat, de-a lungul anilor, multe interviuri. Şi totuşi, în acest dialog face destăinuiri inedite, spuse uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu nostalgie, cu tristeţe, cu seriozitate, reconstruind cu francheţe fărâme din istoria personală şi a Bisericii locale, cunoscute (mai) puţin sau chiar deloc. Interviul a fost luat de Cristina Grigore şi a apărut în Actualitatea creştină, nr. 1/2020, număr special, Anul XXXI, p. 21-25. Iată a doua parte.

– Şi după ce a murit Mons. Augustin, aţi venit la Bucureşti, la înmormântare…
– Mă pregăteam, de fapt, să vin cu un alt preot la ziua Mons. Augustin, de Sf. Francisc Xaveriu, dar am fost anunţaţi de pr. Mărtincă despre decesul monseniorului. Atunci am venit numai eu, de la Iaşi, şi aşa a început o altă etapă: alegerea mea.
– Care a avut loc în capela din Palatul Episcopal.
– Ne-am adunat toţi în capelă. Eram vreo 30 – puţini faţă de câţi suntem acum.
– Şi v-au ales la prima votare?
– Nu, la a doua. La prima votare ieşise şi pr. Gunciu, dar el a spus că nu vrea. Şi atunci, la a doua votare m-au votat pe mine. Poate pentru că eram mai tânăr, eram la Iaşi, la seminar…
– Şi cum aţi primit rezultatul votului?
– Aşteptam să văd ce se întâmplă, pentru că ştiam bine că nu sunt nimic până nu vine ceva de la Roma. Am trimis o telegramă la Roma, în care am scris că preoţii s-au adunat, au făcut alegeri şi am fost eu desemnat. Mai târziu, când am vorbit cu Cardinalul Casaroli, mi-a spus: „Aha, tu eşti Robu de la Bucureşti? Voi aţi făcut ca în primele timpuri ale creştinismului, nu după normele canonice. V-aţi adunat şi aţi spus: să fie cutare.”
– Dar, oricum, a fost valid ce aţi făcut.
– Da, a fost valid. După ce am trimis telegrama a venit răspuns de la Roma că pot să-mi exercit funcţia. Abia atunci am înţeles că lucrurile sunt serioase, pentru că până atunci nu mă gândeam că vom primi răspuns de la Roma.
– Deci aţi luat-o ca pe un interimat.
– Da, clar, ca pe un interimat. Dar interimatul a durat până azi.
– Şi după un an, au venit Mons. Poggi şi Mons. Bukovski.
– De fapt, noi am avut o discuţie cu mult înaintea celei oficiale, tot aici [la Arhiepiscopie], au venit amândoi la mine, într-o după-amiază. Erau în ţară într-o vizită oficială. La un moment dat, Mons. Poggi a spus: „Hai să ne ridicăm în picioare. Trebuie să îţi comunic ceva din partea Sfântului Părinte.” Bukovski s-a ridicat mirat, şi atunci mi-am dat seama că el nu ştia ce ştia Poggi. Atunci mi-a spus Poggi: „Sfântul Părinte s-a gândit să te numească Episcop la Bucureşti, Administrator apostolic şi vreau să ştiu care este părerea ta, dacă eşti de acord sau nu.” Şi i-am zis: „Pot să spun nu?” A răspuns: „Nu.” „Atunci, accept.” Şi asta a fost tot. Apoi ne-a zis să ne aşezăm, a spus că se va face publică numirea, că va fi anunţat mai târziu, dar eu nu am voie să spun nimic până atunci. Eu am ştiut, deci, din primăvară, iar anunţul s-a făcut în toamnă.
– Şi cum a fost să ţineţi secret atâta timp? Nu i-aţi spus nici măcar duhovnicului.
– Nu, nu am spus la nimeni. Atunci secretul se lua în serios.
– Dar era totuşi o povară.
– Sigur că da. Pentru că eu mă gândisem că la Bucureşti era vorba de un interimat, şi că aveam să mă întorc la Iaşi. A fost o neclaritate totală, până când m-a anunţat Mons. Poggi. După ce mi-am dat acceptul am discutat despre ce urma, cum se va face cu consacrarea mea. Mons. Poggi mi-a spus că se ocupă Vaticanul de tot, că erau discuţii cu autorităţile din România. Mai apoi s-a stabilit să fie consacrarea la Roma. Chiar zilele trecute am dat peste o fotografie, înrămată, în care sunt toţi cei care au participat la consacrarea mea, la Roma: o fotografie de grup cu Papa Ioan Paul al II-lea.
– Atunci a fost şi tatăl dumneavoastră.
– Tata era lângă mine.
– Dar la consacrare aţi avut o întâlnire personală cu Papa, între patru ochi?
– L-am întâlnit, dar după consacrare. Mai întâi am fost la exerciţii spirituale, la pasionişti.
– Şi aţi făcut singur exerciţii sau cu cineva?
– Singur. Am şi celebrat singur. Preotul care ţinea exerciţiile acolo mi-a spus că au mai făcut şi alţii exerciţii singuri, şi nu mi-a dat o temă, ci o propunere de program. De atunci m-am deprins să celebrez Liturghia singur: o trăiam altfel, mai intim, decât celebrând cu alţii. Nu că m-ar fi deranjat alţii. Dar aşa am simţit atunci; iar mai târziu, de câte ori am celebrat singur, am făcut-o şi din solidaritate cu preoţii care erau forţaţi de împrejurări să celebreze singuri.
– Şi în discuţia privată cu Papa, după consacrare, ce aţi discutat? Dacă nu e secret…
– Era o discuţie normală, scurtă. Mi-a spus că se bucură că Bucureştiul are un Episcop şi că speră ca de-acum, fiind Episcop, să se schimbe lucrurile în Dieceză. Apoi a venit tatăl meu, şi l-a salutat şi pe el. Mai apoi, l-am întâlnit de mai multe ori pe Papa.
– După alegerea dumneavoastră la conducerea Arhidiecezei aţi mers la Culte, dar v-au tratat ca pe un necunoscut.
– Aşa mi-au dat impresia. Deşi, atunci când eram rector la Iaşi, veneam des la Culte, pentru diferite probleme. Dar nu eram cunoscut ca posibil candidat aici, se aşteptau la altcineva. Se mirau cum de am fost ales la Bucureşti eu, care eram la Iaşi. Le-am spus că aparţineam de Bucureşti, dar fusesem trimis de Mons. Augustin ca profesor la Iaşi. „Şi cum de aţi fost ales dumneavoastră?”, m-au întrebat. „Au fost alegeri libere”, le-am spus. Preoţii au primit câte o listă cu numele tuturor, de la cel mai în vârstă la cel mai tânăr, şi fiecare a încercuit numele celui pe care îl prefera. Dar tot nu înţelegeau de ce un preot „de la Iaşi” e ales la Bucureşti.
– Între Arhidieceza de Bucureşti şi Dieceza de Iaşi a fost mereu o strânsă colaborare.
– În primul rând, noi avem în comun seminarul. Preoţii se pregătesc împreună, se cunosc, rămân colegi, se întâlnesc seriile de preoţi în fiecare an. În plus, avem vocaţii din Dieceza de Iaşi, pentru că din Arhidieceză sunt câteva, dar prea puţine. Este o legătură foarte importantă între cele două Dieceze, ne ajutăm efectiv între noi.
– Apropo de seminar. După 1990, aţi fost tentat să reînfiinţaţi seminarul la Bucureşti?
– Nu. Unii au propus să ne separăm de Iaşi, dar eu nu am fost de acord, nu avea sens. Nu era o soluţie. Iar acum, cu noul Arhiepiscop, Mons. Aurel Percă, eu cred că Iaşiul avea o datorie faţă de noi, pentru că Episcopul Durcovici a plecat de la noi, de aici, la Iaşi. [Râde] Acum se achită de datorie.
– Făcând o retrospectivă, cu ce gând încheiaţi misiunea de conducere a Arhidiecezei?
– Cu bucurie. Am văzut că Episcopul de Timişoara a ieşit la pensie la scurt timp după împlinirea vârstei de 75 de ani, şi mi-am zis că la fel voi face şi eu. Eu îi cunosc bine pe preoţi, şi cred că am avut o legătură bună cu toţi, cu mici excepţii. Nu am simţit în vreun fel că ar spune careva: „Dar nu ne mai lasă în pace?!” [râde] Dar nu vreau să ajung la aşa ceva. Sunt lucruri pe care trebuie, vrând-nevrând, să le admiţi. Chiar am un sentiment de mulţumire că am ajuns la acest moment, că vine altcineva după mine care va conduce Arhidieceza mai departe.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 1466, Ultimul acces: 2026-11-19 01:10:10