Interviu cu ÎPS Ioan Robu: Bucurie şi mulţumire, la finalul slujirii în fruntea Arhidiecezei (I)[2020-01-11]IPS Ioan RobuS-ar putea spune că se ştiu deja multe despre Monseniorul Ioan Robu, pentru că a acordat, de-a lungul anilor, multe interviuri. Şi totuşi, în acest dialog face destăinuiri inedite, spuse uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu nostalgie, cu tristeţe, cu seriozitate, reconstruind cu francheţe fărâme din istoria personală şi a Bisericii locale, cunoscute (mai) puţin sau chiar deloc. Interviul a fost luat de Cristina Grigore şi a apărut în Actualitatea creştină, nr. 1/2020, număr special, Anul XXXI, p. 21-25. Iată prima parte. – Excelenţă, într-un interviu recent aţi spus că vă simţiţi răsfăţat de Dumnezeu… – Da. Pentru că întotdeauna când privesc la ceva bun, din urmă, mereu ajung la acelaşi răspuns, că de fapt a fost grija lui Dumnezeu. – Ar putea fi şi descriptivă această constatare, pentru cei 75 de ani de viaţă, 35 de ani de episcopat, 51 de ani de preoţie?… – Cu siguranţă, da. Îmi amintesc că într-un moment de linişte m-am întrebat, odată, de ce m-a chemat Dumnezeu pe drumul acesta. Şi, analizând ce s-a întâmplat în toţi aceşti ani, m-am întors mereu la acelaşi răspuns: că Dumnezeu mi-a oferit această cale absolut gratuit, pentru că nu aveam nici un merit. Privind la toţi anii, cum s-au scurs, cu bine şi cu rău, constat totuşi că este vorba de harul lui Dumnezeu şi de darul lui. Pentru că altă explicaţie nu am. – Dar acasă, copil fiind, aţi fost răsfăţat? – Nu ştiu. Îmi amintesc de când eram mai mărişor. Eram şapte persoane: mama nu bătea pe nici unul dintre copii, tata mai dădea câte o palmă, dar eu nu am primit nici o palmă de la tatăl meu. Pentru că orice s-ar fi întâmplat, fie că o necăjea careva pe mama, tot tata intervenea. – Deci nu eraţi un copil poznaş? – Nu, nu cred. Eram retras. – Dar la seminar aţi făcut totuşi pozne. – [Râde] Nici în seminar numaidecât… – Eu am auzit că aţi sunat la pompieri o dată… Nu este adevărat? – [Râde] Ba da. Auzisem undeva o poveste de acest gen, şi mi-am zis: hai să fac şi eu. Mergând în ziua aceea de la sufragerie spre capelă, a sunat telefonul de pe coridor, dar până să ajung la el, s-a oprit. Şi atunci am sunat la pompieri şi am spus: „Alo, pompierii? Arde coşul.” Şi am plecat. Nu am spus nimic altceva, nici nu a răspuns careva, şi am plecat fără grijă. Când m-am întors de la adoraţie, l-am auzit pe pr. Petercă vorbind la telefon şi spunând că la noi nu arde nimic, nici un coş. După aceea i-am spus că eu am sunat, în glumă. Mi-a zis: „Ce-ai făcut?!” Apoi mi-a explicat că dacă venea maşina de la pompieri, seminarul trebuia să plătească apa, oamenii, amenda. – Iar pe dumneavoastră v-ar fi dat afară din seminar. – Sută în sută. – Nu mai ajungeaţi Episcop… Dar nu aţi mai făcut alte boacăne, nu? – Nu. M-am lecuit cu asta. Erau doar fleacuri copilăreşti. – Dar când aţi ajuns, mai târziu, profesor la seminar, aţi fost mai indulgent cu studenţii, amintindu-vă de anii tinereţii? – Aceasta vine în mod automat, pentru că îl priveşti pe celălalt prin prisma vieţii tale, prin modul tău de a fi. Treceam uşor peste cele întâmplate şi îmi dădeam seama ce făceau studenţii chiar şi atunci când ei credeau că mă fraiereau. Odată, trecând prin garajul seminarului, mi s-a părut că miroase tare a fum de ţigară. M-am uitat împrejur, dar nu am văzut pe nimeni, însă m-am gândit că studenţii fumează ascunşi într-o maşină. Erau ascunşi într-o dubiţă. Nu m-am dus la ei, pentru că mi se părea penibil să îi dau în vileag, aşa. Dar astăzi îmi pare rău, pentru că unii s-au lăudat mai apoi, pentru că auzeau că treceam pe acolo şi au crezut că nu îmi dau seama ce se întâmplă. – Câţi ani aveaţi când aţi simţit chemarea la preoţie? – Nu ştiu dacă am simţit-o chiar atunci sau nu, dar într-o zi eram cu mama şi cu fratele meu în grădină; puneau sfeclă. Iar mama l-a întrebat pe fratele meu dacă nu vrea să meargă la seminar, şi atunci am ciulit urechile la ce vorbeau ei: unde e seminarul – era la Alba Iulia -, ce se face acolo etc. „Şi ce fac dacă devin preot?”, a întrebat-o fratele meu pe mama. „Trebuie să faci binele”, i-a răspuns mama. Atunci mi-a venit ideea; câteodată îmi mai aminteam de ea, pentru că nu eram nici ministrant – noi nu aveam parohie… Dar când am terminat clasa a VII-a, m-am întrebat ce să fac mai departe. Auzisem că era la Gherăeşti examen de admitere pentru seminar. Şi am hotărât să dau la seminar. Eram trei din clasă. – Şi, mai târziu, cum aţi ajuns să studiaţi la Roma? – Eram la Bucureşti, şi cred că asta a fost şansa mea. Dar îmi amintesc că odată, la seminar, am făcut o conferinţă despre Karl Leisner – acum e declarat Fericit: un diacon neamţ, ajuns în lagărele de concentrare, a fost sfinţit preot în lagăr, pentru că erau şi episcopi acolo, şi a celebrat o singură Liturghie, iar apoi a murit. Eu citisem cartea despre viaţa lui, şi am făcut o conferinţă pe acest subiect. Iar rectorul de atunci, pr. Bachmeier, la sfârşitul conferinţelor, a întrebat: „Cine a vorbit despre Karl Leisner?” Am spus: „Eu”. „Tu, dacă va fi vreodată vorba de studii, ar fi bine să te duci”, a zis el. Atunci, pentru mine era ceva imposibil ce spunea el. Dar mai târziu mi-am amintit despre asta. Când am făcut prima serie de fotografii, pentru paşaport, eram la Craiova. Atunci plecaseră la studii câţiva de la Alba Iulia. Monseniorul Augustin voia şi el să trimită pe cineva, dar noi eram puţini aici: am fost eu de la Bucureşti şi doi de la Iaşi – Pr. Petercă şi Pr. Anton Lucaci. A fost un examen la Bucureşti, ca să se înceapă demersurile, dar nu se întâmpla nimic şi nu mai credeam că vom mai pleca. Până când a mers Ceauşescu la Papa Paul al VI-lea. Atunci îmi amintesc că Monseniorul Augustin iar ne-a pus să facem fotografii, dar eu am zis că nu mai merg, că am o mulţime de fotografii făcute degeaba. „Nu, nu, du-te, că acum sigur plecaţi, pentru că merge Ceauşescu la Roma.” Şi aşa a fost. Se pare că după vizita lui Ceauşescu s-a întâmplat ceva, s-au dezgheţat relaţiile. Dar noi am ajuns la Roma ca trei bezmetici. – Cine v-a întâmpinat la Roma? – Noi am mers aşa, aiurea: nimeni nu ştia că mergem la studii, nu ne aştepta nimeni. Pr. Tocănel, care era la Roma, ne-a spus să mergem la Propaganda Fide. Ne-am dus şi acolo ne-au întrebat cine ne-a chemat. Noi am spus de Monseniorul John Bukovski. Ne-au lăsat să locuim la Propaganda, dar la Secretariatul de Stat nu ne-au primit îndată. Nu erau convinşi că vom rămâne acolo. Pr. Tocănel ne spunea foarte simplu: „Mergeţi acasă, faceţi cerere către Propaganda Fide, şi după ce vi se răspunde veniţi înapoi.” Îmi ziceam că pr. Tocănel bate câmpii, pentru că insista mereu să mergem acasă şi să ne întoarcem mai târziu. El nu îşi dădea seama ce e la noi în ţară. I-am povestit apoi Monseniorului Bukovski, care a râs. – Şi aţi studiat la Alfonsiana, teologie morală. Cine a stabilit ce şi unde să studiaţi? – Noi când am ajuns acolo nu ştiam ce o să studiem. Pr. Lucaci se gândea să studieze dreptul canonic, dar nu era prea convins, pr. Petercă dorea să studieze Sfânta Scriptură. Mie ce îmi trece prin cap? Am văzut nişte reviste la Propaganda Fide, despre studiul psihologiei la Gregoriana. Şi i-am scris Monseniorului Augustin o scrisoare, dar am primit un răspuns… „Asta îţi trebuie ţie?!”… Eu fusesem la Gregoriana şi vorbisem cu un profesor de acolo, care mi-a spus că îmi trebuie recomandarea superiorului meu. Altfel nu cred că i-aş fi spus Mons. Augustin, pentru că mi-am zis că dacă m-a trimis la studii fără să îmi spună ce să studiez, însemna că pot să studiez ce vreau. Mi-a picat destul de rău atunci răspunsul, şi abia după zece ani am aflat că nu Monseniorul, ci un preot scrisese textul. Era foarte dură scrisoarea. – Probabil că nici ei nu se aşteptau să alegeţi psihologia. – Nu ştiu ce mi-a venit de am ales psihologia. Citisem în acea prezentare programul de cursuri şi mi se păruse foarte interesant. După ce am primit scrisoarea de la Bucureşti nu mi s-a mai părut la fel de interesant. Mi s-a sugerat că mai sunt şi alte domenii de studiu: dogmatică, morală. Şi am ales teologie morală. După ce am ajuns noi, în februarie, am avut la Roma o perioadă inedită. Nu ne puteam înscrie la facultate atunci, nici măcar nu se ştia cine ne plăteşte bursa, şi atunci ne-am apucat de studiat limba italiană. Am mers, cred, o săptămână la Institutul Dante, dar acolo erau asiatici, africani, şi într-o săptămână nu ajunsesem la io sono, tu sei. I-am spus pr. Lucaci: ce facem aici? Nu învăţăm nimic, pierdem vremea. Am cumpărat manualul de italiană, luam câte 4-5 lecţii pe zi, dimineaţa, şi studiam, apoi plecam prin Roma la plimbare, pe anumite trasee. Cursurile la Institut erau plătite de Propaganda Fide. Dar ei nici nu ştiau că noi nu mai mergeam la cursuri, ci învăţam singuri. Nici la colegiu nu ne-a întrebat nimeni nimic: era problema noastră şi noi am rezolvat-o în felul ăsta. Am avut timp berechet pentru italiană, din februarie până în iunie-iulie, dar şi ca să hotărâm ce studiem. Şi am fost mulţumit că am ales teologie morală. Cred că a fost mai bine aşa. – Şi cum de aţi ales să faceţi teza despre Julien Green? – La început nu m-am gândit la Julien Green. Începusem să mă interesez dacă pot să fac ceva despre Agârbiceanu. Făcusem din timpul licenţei cursuri de literatură universală. Dar o profesoară care preda literatură mi-a explicat că trebuie să existe traducere oficială, în limba italiană, nu se poate cu traducere proprie a scriitorului român. Atunci am luat lista cu cei pe care i-am studiat la cursuri şi am dat de Mauriac – nu, apoi Bernanos – nu, Claudel – nu, şi am ajuns la Julien Green. Când eram la Craiova citisem în limba română un volum din Jurnalul lui, dar nu era complet, era cenzurat. Am citit acum tot ce scrisese el şi am observat că revenea mereu problema credinţei în personajele din romane, în jurnalul lui etc. Îmi făceam fişe, iar la un moment dat, în ultima perioadă, ca să nu mai scriu citatele şi să meargă treaba mai repede, luam ediţii ieftine de buzunar, în limba franceză, tăiam citatele cu lama şi le lipeam. Sfătuit de profesoară am urmărit apoi cuvintele care apăreau mai des, legate de credinţă, şi aşa am ajuns să intitulez teza: „Itinerariul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green”. Am aplicat metoda analizei de conţinut. Julien Green era tradus mult în italiană, însă nu era totul, iar studiile despre el nu erau în italiană, ci în franceză. Şi atunci am scris teza în franceză. – În timpul studiilor la Roma aţi mai venit în ţară? – Da, îmi amintesc că am venit de două ori. Dar în ultimul an de studii, i-am scris Mons. Augustin şi i-am cerut să mă mai lase un an la Roma, pentru că mai aveam de lucrat la teză. Mi-a răspuns, în locul Monseniorului, tot preotul care îmi scrisese şi la început, şi mi-a zis că indiferent dacă termin sau nu teza, după patru ani trebuie să mă întorc acasă. Şi atunci mi-am schimbat programul de lucru. Ziua nu prea era linişte în Colegiu, pentru că unii plecau, şi atunci am decis să lucrez noaptea: seara, după cină, mergeam să urmăresc puţin ştirile, şi apoi mă retrăgeam în cameră şi lucram până dimineaţa; după micul dejun, dormeam până la prânz, mâncam, jucam puţin fotbal, cu alţi colegi, şi mai dormeam câteva ore până seara. Aşa am lucrat noapte de noapte, fără probleme. – Pe ce poziţie jucaţi fotbal? – Eram atacant. Am jucat şi la seminar… – În afară de teologie morală, ce aţi mai predat la seminar? – Dogmatică specială, limba franceză, limba italiană, limba germană. Erau multe ore şi îmi lua mult timp să mă pregătesc, mai ales pentru morală şi dogmatică. Cu timpul am mai renunţat la unele cursuri, mai ales după ce am devenit rector. Dar era mult: noi eram doar şapte profesori şi aveam circa o sută de studenţi. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1374, Ultimul acces: 2026-11-19 01:23:59
|
Timp total: 0.04s...
[]:1