Portret de sfânt: „Întru tot preasfinţitul” Iachint, primul Mitropolit al Ţării Româneşti

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Portret de sfânt: „Întru tot preasfinţitul” Iachint, primul Mitropolit al Ţării Româneşti

[2020-10-28]

de basilica.ro

„Întru tot preasfinţitul” Iachint, aşa cum l-a numit în trecut Hariton, stareţul Mănăstirii Cutlumuş, a fost trecut în rândul sfinţilor de Biserica Ortodoxă Română în anul 2008, proclamarea canonizării având loc de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, în acelaşi an.
Vă invităm să parcurgeţi un material semnat de arhim. Paisie Teodorescu, Vicar patriarhal, care prezintă în detaliu personalitatea Sfântului Iachint, activitatea sa pastorală, misionară şi culturală, dar şi contextul vremii în care a trăit:
În ordine cronologică, primul mitropolit al Ţării Româneşti a fost Iachint. Despre perioada de început a biografiei Sfântului Ierarh Iachint datele documentare sunt puţine. Ştim că a fost mai întâi mitropolit la Vicina, un important oraş-port dunărean, aflat sub protecţia Imperiului Bizantin în secolele XIII-XIV, astăzi dispărut. Localizarea Vicinei nu este încă stabilită cu precizie, deşi există un consens al cercetătorilor care plasează Vicina în nordul provinciei Dobrogea, cel mai probabil pe o insulă în faţa aşezării actuale Isaccea (Noviodunum de altădată), ori la Păcuiul lui Soare. În prezent, ruinele ei nu sunt cunoscute, poate au dispărut pentru totdeauna în apele Dunării. Insula se afla chiar pe cursul principal al Dunării, înainte de ramificarea ei în braţele prin care se vărsa în Marea Neagră. Vicina devenise în epocă un important port comercial, unde negustori bizantini, occidentali (în special genovezi), dar şi alţii din jurul Mării Negre, prosperau din comerţ şi schimburi culturale.
În acest centru dependent de Imperiul Bizantin a luat fiinţă pe la începutul secolului al XIII-lea o mitropolie, care a avut un rol spiritual major pentru populaţia românească din zonă. Către mijlocul secolului al XIV-lea, oricum după anul 1348, Iachint preia scaunul de mitropolit al Vicinei. Era o vreme de mare criză politică şi economică, fiindcă cetatea Vicina, protejată până atunci de puterea Bizanţului, rămâne acum fără această protecţie, flota bizantină fiind distrusă într-un război cu genovezii în anul 1352.
Nu cunoaştem un document semnat de ierarhul Iachint în calitate de mitropolit de Vicina. Cel mai probabil, Iachint a ajuns la Vicina după anul 1348, urmând în scaun „smeritului mitropolit şi hypertimos” Chiril de Vicina (menţionat între anii 1347-1348), cel de-al patrulea mitropolit de Vicina cunoscut cu numele în documente, după Theodor (1285), Luca (1303) şi Macarie (1340-1343).
Despre Iachint aflăm că a fost mitropolit de Vicina din „Hotărârea sinodală” emisă în luna mai 1359 de Patriarhia Constantinopolului, prin care se aprobă transferul său, cerut de domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab (1351-1364), de la Vicina în scaunul de „mitropolit a toată Ungrovlahia”.
Cu toate acestea, plecarea lui Iachint de la Vicina a avut loc mai înainte de emiterea aprobării sinodale a Constantinopolului din 1359, în contextul declinului oraşului Vicina, cauzat de războiul dintre genovezi şi bizantini, precum şi de luptele dinastice din Imperiul Bizantin, dintre Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al VI-lea Cantacuzino, conflict care a slăbit graniţele imperiului bizantin şi a permis ascensiunea otomanilor.
De asemenea, mutarea lui Iachint de la Vicina în capitala ţării, Argeş (sau Câmpulung, după unii istorici), pare să fi avut loc în contextul urcării pe tron a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab (1352), care dorea să consolideze astfel independenţa ţării, dobândită de tatăl său, Basarab I în anul 1330, printr-o Biserică organizată la un nivel superior şi în legătură cu un centru important precum Bizanţul, care, în Evul Mediu, era un izvor de legitimate politică şi bisericească.
Mitropolia Ungrovlahiei – de la de facto la de jure
Între domnitorul Ţării Româneşti şi patriarhia Constantinopolului a existat o corespondenţă, aşa cum se poate deduce din cele două acte referitoare la transferul mitropolitului Iachint. Cele două documente sunt scrise în anul 1359, în limba greacă, cel dintâi fiind un înscris sau hotărâre sinodală, emis de Sinodul patriarhal, prin care mitropolitul Iachint, fost de Vicina, este recunoscut ca mitropolit al Ungrovlahiei, iar cel de al doilea document este scrisoarea patriarhului ecumenic, Calist I (1350-1354; 1355-1363) adresată domnitorului Nicolae Alexandru Basarab. Din această scrisoare aflăm că domnitorul român „a cerut, nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale, atât cele de mai înainte, cât şi cele mai de pe urmă”, ca Biserica din ţara sa să fie sub oblăduirea canonică a scaunului constantinopolitan, de unde să primească un arhiereu hirotonit de patriarh şi care să facă parte din Sinodul Patriarhiei Constantinopolului.
În acest scop, Nicolae Alexandru Basarab „a şi chemat cu câtva timp înainte pe Prea Sfinţitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint şi a primit cu foarte mare bucurie binecuvântarea sa”. De asemenea, domnitorul accepta ca, după moartea lui Iachint, urmaşul acestuia să fie hirotonit şi trimis de la Constantinopol. În ceea ce-l privea pe Iachint, scrisoarea mai preciza că „toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici, să asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc”. Patriarhul îl mai înştiinţa pe domnitor că a hotărât, împreună cu sinodul, având şi încuviinţarea împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391), ca Iachint „să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia”, având dreptul să facă în eparhia sa „toate câte se cuvin unui arhiereu legiuit”.
Reşedinţa mitropolitului Iachint
Odată cu investirea lui Iachint în scaunul mitropoliei Ungrovlahiei aria sa jurisdicţională se măreşte considerabil. De la un oraş ca Vicina şi împrejurimile sale, el devine păstor legitim pentru întreaga Ţară Românească. Este numit de patriarhul Calist I: „Preasfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, frate iubit în Domnul şi coliturghisitor al nostru”, precum şi membru al „dumnezeiescului şi sfântului sinod”. Titulatura şi demnitatea mitropolitului Iachint decurg din rangul ce i se atribuie Mitropoliei Ungrovlahiei, „înscrisă în ordinea oficială a scaunelor” (Notitia episcopatuum) şi care relevă importanţa acesteia.
Deşi pentru mult timp s-a susţinut că reşedinţa ierarhului Iachint, în calitate de Mitropolit al Ungrovlahiei, a fost la Argeş, totuşi, în prezent, cei mai mulţi istorici consideră că reşedinţa sa iniţială a fost la Câmpulung Muscel. Această aşezare devenise cetatea de scaun provizorie a domnitorilor munteni, întrucât cetatea de scaun de la Argeş fusese atacată şi probabil distrusă de oştirile regelui Carol Robert de Anjou, în timpul conflictului militar dintre Regatul Ungariei şi Ţara Românească petrecut în toamna anului 1330, care a dus la emanciparea Ţării Româneşti de sub tutela coroanei maghiare.
O dovadă în plus în susţinerea acestei ipoteze avansate de istorici este şi faptul că primii doi domnitori ai noului stat românesc independent, Basarab I şi fiul său Nicolae Alexandru, au fost înmormântaţi la Câmpulung, în biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de Basarab I, şi transformată mai târziu, de către domnitorul Matei Basarab (1632-1654), în mănăstire de călugări (Mănăstirea Negru Vodă).
Cel de-al treilea voievod din dinastia Basarabilor, Ioan Vladislav I (Vlaicu Vodă) (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru Basarab, va muta din nou capitala ţării la Curtea de Argeş; primul act emis din cancelaria domnească de la Argeş datând din anul 1369. În lumina acestor dovezi, se confirmă faptul că prima reşedinţă a mitropolitului Iachint al Ţării Româneşti a fost la Câmpulung, iar biserica domnească Adormirea Maicii Domnului i-a slujit drept catedrală. Atunci când Vlaicu Vodă a restabilit scaunul domnesc la Argeş, mitropolitul Iachint i-a urmat, având ca sediu al mitropoliei Ungrovlahiei biserica Sfântul Nicolae Domnesc, ctitorie a domnitorului Nicolae Alexandru Basarab.
Evenimentul recunoaşterii Mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei de către Constantinopol a avut şi o conotaţie politică, echivalând – aşa cum sublinia Nicolae Iorga – cu intrarea Ţării Româneşti „într-un complex de drept şi prin aceasta în conştiinţa politică a lumii”. Astfel, domnitorul Nicolae Alexandru Basarab, care până atunci era numit „mare-voievod” – titlu ce exprima o simplă întâietate comparativ cu ceilalţi voievozi şi cneji din ţară -, este confirmat acum ca „authentes” şi „autokrator” (domn şi de-sine-stătător), „din mila lui Dumnezeu”. Astfel, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, actul din 1359, de recunoaştere a ierarhului Iachint în demnitatea de mitropolit al Ungrovlahiei, a constituit o manifestare de suveranitate, atât a Bisericii, cât şi a ţării, cu adânci şi durabile urmări.
Recunoaşterea Mitropoliei Tării Româneşti nu s-a împlinit pe un teren gol în ce priveşte structurile ecleziastice, „clericii şi monahii ortodocşi” fiind menţionaţi expres în hotărârea patriarhală amintită. În acest sens, actul patriarhal care marchează transferul lui Iachint, de la Vicina la Argeş sau Câmpulung, reprezintă nu atât crearea unei noi instituţii, cât mai curând recunoaşterea unei stări existente, pe care Constantinopolul a fost nevoit să o aprobe, având în vedere dorinţa de stabilitate la graniţele imperiului bizantin, ameninţate atunci atât de otomani cât şi de prozelitismul catolic agresiv, exercitat în zonă de regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), care făcea presiuni asupra domnitorului român pentru ca acesta să accepte introducerea catolicismului în Ţara Românească.
Ultimii ani de activitate pastorală
După o activitate îndelungată şi bogată în plan pastoral, care s-a întins în vremea a doi domnitori (Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu), mitropolitul Iachint a ajuns la bătrâneţe fiind preţuit în mod deosebit de către contemporani, pentru evlavia şi înţelepciunea sa. În actele vremii evlaviosul ierarh Iachint este numit „preacinstit părinte al domniei mele” (de către Vladislav Vlaicu Vodă), sau „întru tot preasfinţitul” (de către Hariton, stareţul Mănăstirii Cutlumuş, viitor mitropolit al Ungrovlahiei).
Cu toate acestea, din cauză că mitropolitul Iachint nu a întreprins nici o călătorie la Constantinopol, aşa cum ceruse patriarhul Calist I în scrisoarea sa de recunoaştere şi aşa cum era cutuma vremii, în urma unor delaţiuni răutăcioase, Iachint a ajuns să fie bănuit la Constantinopol ca fiind „un călcător şi dispreţuitor al Bisericii celei Mari”. Astfel, pe fondul tensiunilor interne dintre grupările politice ale imperiului bizantin, acutizate şi de disputele provocate de „controversa isihastă”, precum şi de politica latinofilă a împăratului Ioan al V-lea Paleologu, pentru a se convinge de adevăr, patriarhul Filotei Kokinos (†1379), a trimis în Ungrovlahia pe Daniil Critopoulos, mare dicheofilax – avocat sau jurist – al Patriarhiei ecumenice. Acesta, însă, a constatat că neparticiparea lui Iachint la şedinţele sinodului de la Constantinopol, precum şi lipsa vizitelor de curtoazie s-au datorat cu adevărat bolii grave de care suferea bătrânul ierarh.
Luând act de faptul că mitropolitul Iachint fusese împiedicat de cauze independente de voinţa sa să călătorească la Constantinopol, trimisul patriarhal se convinge de buna-credinţă a ierarhului de la Curtea de Argeş. Mai mult, chiar Daniil Critopoulos va fi cel însărcinat de domnitor şi de dregătorii ţării să transmită patriarhului Filotei al Constantinopolului epistole în care Iachint îşi motiva absenţa şi demonta acuzaţiile care i se aduseseră. Destinatarul rândurilor mitropolitului Iachint afla că, în fapt, chiar domnul ţării, Vladislav I (1364-1377), l-a oprit de la a parcurge drumul dificil până în capitala Imperiului Bizantin, cu atât mai mult cu cât distanţa era mare iar domnul se temea ca ierarhul român să nu fie ucis.
Aceeaşi scrisoare mai purta însă şi o rugăminte adresată patriarhului, anume de a încuviinţa ca dicheofilaxul Daniil Critopoulos „să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”, situaţie din care înţelegem că mitropolitul, punând mai presus de rangul său bunul mers al Mitropoliei Ungrovlahiei, pentru a cărei dezvoltare contribuise într-o aşa de mare măsură, dorea să se retragă din activitate.
Astfel, ţinând cont de noile informaţii primite despre situaţia din Ungrovlahia, de faptul că „neamul acelui loc s-a nimerit să fie numeros şi aproape nemărginit”, că teritoriul ţării s-a mărit cu două feude în Transilvania – Amlaşul şi Făgăraşul -, şi alta spre graniţa de vest – Banatul de Severin – dar mai ales având în vedere deschiderea arătată atât de domnitorul Vladislav Vlaicu, cât şi de mitropolitul Iachint şi dregătorii ţării, Sinodul de la Constantinopol hotărăşte, conform actului emis în octombrie 1370 şi semnat de Patriarhul Filotei, înfiinţarea unei noi mitropolii în Ungrovlahia, Mitropolia Severinului. În acelaşi an, 1370, Daniil Critopoulos, care prin călugărie îşi schimbă numele în Antim, devine primul păstor al Mitropoliei Severinului. În fapt, înfiinţarea mitropoliei Severinului (cu sediul, iniţial, la Severin, apoi la Râmnic) a însemnat şi o dorinţă de întărire a Ortodoxiei împotriva prozelitismului catolic din zonă, promovat asiduu de papa Urban V, care – după trecerea personală a împăratului Ioan V Paleologul la catolicism – scria, tot în anul 1370, doamnei catolice Clara, văduva domnitorului Nicolae-Alexandru, dar şi domnitorului Vladislav Vlaicu şi domnitorului Laţcu Vodă al Moldovei, îndemnându-i să îmbrăţişeze catolicismul.
Activitatea culturală
Mitropolitul Iachint al Ungrovlahiei a organizat şi a susţinut mult monahismul românesc după modelul athonit isihast, inspirat probabil şi de preţuirea pe care i-o purta Sfântului Grigorie Palama şi manifestând un real interes pentru viaţa monahală, care, în general, reprezentase – până atunci, dar şi mult timp după – principalul mediu de activitate culturală din Ţara Românească.
În vremea sa, cu sprijinul domnitorului Vlaicu Vodă, a fost adus în ţară, de la Muntele Athos, Sfântul Cuvios Nicodim (†1406), care a primit misiunea de a întemeia câteva mănăstiri după modelul athonit: Mănăstirea Vodiţa (lângă Turnu Severin) şi Mănăstirea Tismana (jud. Gorj). De asemenea, Mitropolitul Iachint s-a îngrijit de buna organizare a mănăstirilor „Sfântul Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeş, „Negru-Vodă” din Câmpulung Muscel şi altele. Totodată, Mitropolitul Iachint a trimis numeroşi călugări „vlahi” la Mănăstirea Cutlumuş din Muntele Athos, unde mulţi au devenit călugări vestiţi.
Misiunea sa pastorală nu s-a limitat însă la mitropolia în care păstorea, ci, ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint a purtat de grijă şi românilor din Transilvania, pentru care a hirotonit clerici şi a trimis călugări misionari, astfel încât învăţătura creştin-ortodoxă să nu fie lipsită de lucrarea harică, prin slujbele din biserică şi Sfintele Taine de care s-au putut împărtăşi, întărind astfel credinţa şi rezistenţa locuitorilor în faţa prozelitismului catolic.
Mutarea la cele veşnice: „Sfântul” Iachint
La scurt timp după corespondenţa avută cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, ierarhul român a trecut la cele veşnice, în prima jumătate a anului 1372. Locul mormântului său a fost chiar biserica mitropolitană de la Curtea de Argeş, de la amvonul căreia îşi păstorise aproape două decenii credincioşii şi de unde, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, consolidase şi îmbogăţise viaţa eclesială a eparhiei.
Sfântul Iachint de Vicina este prăznuit în ziua de 28 octombrie. Propunerea de canonizare a Sfântului Iachint a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, în data de 19 iunie 2008, la propunerea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În şedinţa Sfântului Sinod din 8 iulie 2008 s-a hotărât canonizarea sa, iar proclamarea solemnă a sfinţeniei sale a avut loc în data de 26 octombrie 2008, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Bibliografie:
Fontes Historiae Daco-Romanae (FHDR), Izvoarele istoriei României IV. Scriitori şi Acte bizantine, secolele IV-XV, publicate de H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N.S. Tanaşoca, T. Teoteoi, Bucureşti, 1982, p. 197;
Nicolae Dobrescu, Întemeierea Mitropoliilor şi a celor dintâi mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1909, pp. 35-56;
Niculae ŞERBĂNESCU, „Mitropolia Ungrovlahiei”, în rev. BOR, an. LXXVII, nr. 7-10, 1959, p. 722-826. „Aniversarea a 600 de ani de la întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”, în rev. BOR, 77, 1959, 7-10, pp. 698-721; „Mitropoliţii Ungrovlahiei” în rev. BOR, 77, 1959, 7-10, pp.730-797; „Precizări privind cronologia mitropoliţilor Ungrovlahiei”, în rev. BOR, 79, 1961, 3-4, pp. 376-380; „Mitropolia Severinului. Şase sute de ani de la înfiinţare”, în rev. BOR, 88, 1970, 11-12, pp.1191-11227; „Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat”, 2 volume, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2015;
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, 2 vol. Editura Saeculum, Bucureşti, 2011.
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. XIV/1, Bucureşti, 1915.
Constantin C. Giurescu, „Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”, în: BOR, 77 (1959), 7-11, pp. 730-733;
Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.
Emilian Popescu, „Titulatura şi distincţiile onorifice acordate de Patriarhia Constantinopolului mitropoliţilor Ţării Româneşti (secolele XIV-XVIII)”, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010;
Adrian Gabor, „1359-1999: 640 de ani de existenţă a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei”, în: Almanahul Bisericesc 2000, Ed. Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 2000, pp. 48-50;
Daniel Gligore, „Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti”, în vol. Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor, Ed. Cuvântul Vieţii, Bucureşti, 2009, pp. 497-498;
Timothy E. Gregory, O istorie a Bizanţului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2013;
Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 217;
Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004;
Mircea Păcurariu, „Iachint”, în vol. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2010, p. 327.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 621, Ultimul acces: 2026-07-31 17:28:21

Timp total: 0.03s...

[]:1