Despre Charles de Foucauld, care va fi declarat sfânt duminică

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Despre Charles de Foucauld, care va fi declarat sfânt duminică

[2022-05-10]

Sf. Charles de Foucauld
Pe 15 mai 2022, Fericitul Charles de Foucauld va fi proclamat sfânt de către Papa Francisc, la Roma. Episcopul Jean-Claude Boulanger, Episcop emerit de Bayeux-Lisieux şi autor al cărţii „La pričre d’abandon – Un chemin de confiance avec Charles de Foucauld” (Rugăciunea de abandonare – Un drum al încrederii cu Charles de Foucauld) ne prezintă acest mare sfânt.

– „Întreaga sa viaţă a fost o rugăciune de abandonare”, scrieţi despre Charles de Foucauld. În altă parte, îl definiţi pe Fericit drept „o călăuză pentru timpul nostru”. Când ne gândim la afirmaţia Papei Paul al VI-lea că „omul contemporan crede mai mult în mărturisitori decât în învăţători, în experienţă decât în doctrină şi în fapte mai degrabă decât în teorii” (Evangelii Nuntiandi), în ce fel oferă Charles de Foucauld un model de urmat în lumea de astăzi? Cum putem urma acest model?
– Charles de Foucauld a traversat o perioadă, din tinereţe până la 28 de ani, care l-a zguduit profund, „o noapte mistică a credinţei”. Era un tânăr fără repere după moartea părinţilor şi a bunicului său. Era în căutare de sens, ca mulţi dintre contemporanii noştri şi în special generaţiile tinere. Avea mai multe mijloace decât motive pentru a trăi – din nou, printre tineri, acest lucru se întâmplă des. Ca atare, el le vorbeşte mult tinerilor de astăzi. Ne învaţă să nu deznădăjduim legat de Dumnezeu. El ar spune chiar: „Dumnezeu se foloseşte de vânturi ce ni se opun pentru a-şi aduce corabia în port”.
– Numiţi rugăciunea de abandonare a lui Charles de Foucauld, acest act de jertfă, de încredere şi de supunere la acţiunea divină, ca marea sa învăţătură. Cât de dificilă este astăzi această atitudine pentru noi, oamenii moderni, cărora ne place să avem controlul asupra tuturor lucrurilor? Într-o situaţie care uneori se pretează la disperare, cum putem trece, asemenea lui Charles de Foucauld, de la „Tată, de ce m-ai abandonat” la „Tată, mă abandonez în mâinile Tale”?
– Într-un moment de nesiguranţă din viaţa sa, Charles de Foucauld a meditat la ultimele cuvinte ale lui Cristos pe cruce. Îi dăduse totul lui Isus, iar vocaţia îi părea brusc pusă sub semnul întrebării, deoarece abatele îi spusese că nu era făcut pentru a fi călugăr. Această frază a lui Isus a devenit rugăciunea întregii sale mărturii. Nu ştia că această rugăciune va deveni simbolul şi imaginea a ceea ce avea să experimenteze. Avea să se abandoneze lui Dumnezeu, preotului ca părinte, pr. Huvelin.
De foarte multe ori am vrea să fim în contact direct cu Dumnezeu. Dar Charles de Foucauld a avut întotdeauna încredere în cei pe care Biserica i-a pus în calea sa, chiar dacă uneori a reacţionat abrupt: când pr. Huvelin (îndrumătorul său spiritual) i-a spus că nu era făcut pentru a-i conduce pe alţii şi nici pentru a întemeia o congregaţie, Charles de Foucauld a avut încredere în el, exprimându-şi în acelaşi timp uimirea. Dumnezeu se foloseşte de medierea umană dacă avem încredere în Biserică pentru a ne conduce pe calea sfinţeniei. Această cale, în ceea ce îl priveşte pe Foucauld, era lungă: avea sentimentul că Dumnezeu l-a abandonat, mai ales când nu mai avea nici un discipol. Se considera asemenea măslinei uitată în pom după culegerea recoltei. Nimeni nu spune imediat: „Tată, mă abandonez Ţie”. Este o luptă spirituală. Trebuie să urmăm calea pe care ne-a trasat-o Charles de Foucauld.
– Insistaţi, legat de folosirea termenului de „Tată” în rugăciunea de abandonare, asupra dispariţiei figurii tatălui în contextul cultural actual, chiar a morţii lui. De asemenea, scrieţi că „omul păcătos respinge paternitatea lui Dumnezeu”. Cum concepeţi această „criză a paternităţii” şi a autorităţii paterne în societatea noastră actuală? De ce este necesară figura tatălui pentru noi astăzi?
– De câţiva ani, mă ocup de o casă de caritate din parohia mea şi am observat că există o criză profundă. Criza pe care o trăim este că taţii au devenit camarazi. Ei nu acceptă paternitatea: vor să fie prieteni cu copiii lor, asemenea lor. Uneori rămân veşnic adolescenţi. Pentru a deveni tată, trebuie să accepţi să mori pentru propriul ego. Ceea ce încântă inima unui tată este să îşi vadă copiii crescând, devenind independenţi, în afirmare şi, uneori, provocatori.
Charles de Foucauld, care a fost abandonat în copilărie (şi-a pierdut tatăl şi mama la vârsta de 5 ani), a primit harul, contemplându-l pe Isus, de a-l contempla ca Tată: un tată cu inimă de mamă. „Dumnezeu este patern de matern”, spunea Sfântul Francisc de Sales. Mulţi părinţi din ziua de azi există doar prin copiii lor; aşteaptă totul de la ei. Relaţia lor este adesea fragilă. Nu acceptă când copiii lor iau distanţă, când se construiesc singuri în mod independent. Charles de Foucauld a avut norocul să întâlnească un tată adevărat în pr. Huvelin. Când acesta a murit, a putut spune: „A fost un tată”.
– Vă amintiţi de moartea lui Charles de Foucauld, care a fost găsit împuşcat în cap la 1 decembrie 1916, la Tamanrasset, un fel de martir al fanaticilor islamici, dar un prieten al musulmanilor. Ce ne învaţă Charles de Foucauld despre aceste chestiuni?
– Charles de Foucauld a dorit mereu să fie prietenul musulmanilor, dar şi al necredincioşilor: soldaţi, cercetători sau tuaregi. În acest sens, el a făcut întotdeauna distincţie între islam şi musulmani, cărora le datorează foarte mult pentru că ei au fost cei care, încă de la explorarea Marocului, au trezit în el această sete de absolut. Nu s-a lăsat păcălit de amestecul politic al unui anumit islam care urmărea dominaţia. A înţeles cât de greu le era să se rupă de modul lor de viaţă. Trebuie să ne amintim că a fost foarte apropiat de haratini, sclavi negri în slujba tuaregilor, săraci printre săraci.
În momentul morţii sale, la Tamanrasset, hoţii intenţionau să îl răpească. A fost un ostatic valoros în timpul Primului Război Mondial pentru a fi schimbat cu unii jihadişti arestaţi. Simbolismul acelei nopţi este frumos. Când i-a fost găsit trupul, Evanghelia era căzută pe nisip: meditase la cuvântul lui Dumnezeu. Lângă ea a fost găsit Sfântul Sacrament pe care îl adorase, Dumnezeu făcut atât de mic şi de tăcut. Pentru el, evanghelizarea în lumea musulmană trecea prin celebrarea Euharistiei. Nu vorbea de proximitate euharistică, ci de proximitatea prezenţei. Isus este cel care se dăruieşte celor în mijlocul cărora trăim. În fine, îi scria o scrisoare surorii sale cu următoarea frază: „Nu se poate iubi niciodată destul”.
Spiritualitatea lui Charles de Foucauld se bazează pe trei cuvinte: Evanghelie, Euharistie şi evanghelizare. A trăit într-un mediu special, în mijlocul musulmanilor, unde cuvântul „Dumnezeu” este prezent în fiecare propoziţie. Mediul nostru este diferit, poate mai dificil decât cel în care s-a aflat el: este un mediu secularizat în care cuvântul „Dumnezeu” a dispărut. A vrut să îşi dea viaţa, în ciuda pericolului, ca bobul de grâu care cade în pământ. Nu s-a îndoit niciodată că, într-o zi, musulmanii îl vor recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu a întors niciodată spatele musulmanilor.
– În ce fel este Charles de Foucauld o figură ce aduce lumină pentru instaurarea unui secularism sănătos?
– Charles de Foucauld a înţeles că nu trebuie să impui altora civilizaţia sau religia. Nu se face prin forţă, ci prin „apostolatul bunătăţii, al apropierii”. Legile noastre nu ar trebui să impună credincioşilor un mod de viaţă. Charles de Foucauld a suferit foarte mult din cauza prezenţei coloniale a Franţei, mai ales în Algeria, unde cultura noastră a fost impusă prin forţă. Şefii tuaregi au fost obligaţi să înveţe franceza şi să vorbească această limbă cu funcţionarii administrativi. Charles de Foucauld a petrecut 11 ani scriind un dicţionar tuareg-francez şi a vorbit limba poporului tuareg în speranţa că Evanghelia ar putea fi tradusă în limba lor.
Impunerea viziunii noastre de astăzi asupra fraţilor noştri musulmani este dăunătoare. Întotdeauna vor exista fundamentalişti, dar a crede că legea poate impune un mod de viaţă înseamnă să atingi conştiinţa fiinţelor umane. Trebuie să fie invitaţi să facă aceşti paşi, dar nu se poate impune prin constrângere. Charles de Foucauld a fost îndurerat să vadă că seculariştii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au impus construirea de capele şi distrugerea moscheilor. A suferit văzând cum se comporta Franţa din acea perioadă (anii anticlericali) din punct de vedere cultural, dar şi religios.
– Papa Francisc şi-a încheiat enciclica „Fratelli tutti” (2020) cu o menţiune privitor la Charles de Foucauld. Ca unul care îl iubiţi pe Charles de Foucauld, aţi regăsit spiritul Fericitului în enciclică? Este Papa un moştenitor al lui Charles de Foucauld?
– Am vorbit deja cu el despre acest lucru. Îl iubeşte foarte mult pe Sfântul Francisc de Assisi, care spunea că, pentru a fi fratele săracilor şi al celor mici, trebuie să accepţi să fii tu însuţi unul dintre ei. Aceasta este calea lui Charles de Foucauld: prima dintre Fericiri se referă la cei săraci în spirit. Ca Sfântul Francisc, Charles de Foucauld a avut nevoie de timp pentru a-şi accepta sărăcia şi a deveni mic. Fără a fi mic, nu poţi deveni prietenul celor mici. Papa Francisc traduce bine această expresie: numai cel care este mic este capabil să devină frate, repetă el, cu Charles de Foucauld.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 600, Ultimul acces: 2026-09-23 11:48:57

Timp total: 0.03s...

[]:1