Ratzinger şi Biserica care îi primeşte pe oameni lăsându-i liberi

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ratzinger şi Biserica care îi primeşte pe oameni lăsându-i liberi

[2026-02-25]

foto: Mazur/www.thepapalvisit.org.uk, Flickr, CC BY-NC-ND 2.0
În cartea „Credinţa viitorului”, o omilie a pe atunci Cardinalului Ratzinger, acesta o prezintă pe Sfânta Monica şi atitudinea ei faţă de fiul ei, Sfântul Augustin, ca personificare a comunităţii ecleziale: un spaţiu de viaţă, de primire, de libertate, în care libertatea fiecăruia este respectată şi credinţa nu este niciodată impusă.

„Suferind, ea a învăţat să îl lase să meargă pe drumul său, fără constrângeri. A învăţat să suporte faptul că drumul lui era cu totul diferit” de cel pe care şi-l imaginase pentru el. Această reflecţie despre mama Sfântului Augustin, rostită la sfinţirea bisericii parohiale dedicate Sfintei Monica din cartierul Neuparlach din München de către Arhiepiscopul Cardinal de atunci, Joseph Ratzinger. Data era 29 noiembrie 1981, la doar patru zile după anunţarea numirii sale ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Încă o dată, vedem o imagine a lui Ratzinger foarte îndepărtată de cea proiectată asupra sa de către cei care folosesc pasaje selectate din magisteriul Papei Benedict al XVI-lea pentru a încerca să îl pună în opoziţie cu cel al succesorilor săi. Omilia, disponibilă până acum doar în limba germană, este publicată în volumul de texte selectate de Ratzinger „La fede del futuro” („Credinţa viitorului”), tradus de Pietro Luca Azzaro şi prefaţat de Cardinalul Pietro Parolin, secretar de stat al Vaticanului.
În această omilie, Arhiepiscopul de München prezintă figura mamei lui Augustin ca o experienţă vie a ceea ce este Biserica în esenţa sa cea mai profundă. „În ea”, scrie Ratzinger, referindu-se la Sfântul din Hipona, „el a experimentat personal Biserica, astfel încât pentru el nu era un fel de aparat, de care se simte foarte îndepărtat, structuri care se dovedesc a fi oarecum de neînţeles. În această femeie era prezent personal ceea ce este Biserica.” Augustin, a reamintit Cardinalul, a scris despre mama sa: „Ea nu mi-a dat doar această viaţă trupească, ci mi-a dat un spaţiu al inimii, mi-a dat un spaţiu de viaţă în care am putut deveni om”. Fiinţa umană, a afirmat Ratzinger, „are nevoie de un spaţiu relaţional de încredere, de iubire; şi de un sens care să îi permită să meargă spre viitor”.
Dar acest „spaţiu al vieţii” are prea puţin de-a face cu structurile ecleziastice sau cu comunităţile identitare ale celor desăvârşiţi care se izolează de lume, condamnând-o zi de zi. Dimpotrivă, ea schiţează admirabil chipul unei Biserici primitoare, respectuoasă faţă de libertatea fiecăruia şi faţă de timpul fiecăruia. La fel ca Monica cu fiul ei, care considera că „a-i permite să fie liber” era „un element esenţial pentru formarea acestui spaţiu vital”: liber să greşească, liber să-şi urmeze pasiunile carnale… Monica „a ştiut să aştepte. Ea a ştiut să accepte conflictul dintre generaţii. Suferind, ea a învăţat să-l lase să meargă pe drumul lui, fără constrângeri. A învăţat să suporte că drumul lui era cu totul diferit de cel pe care, cu credinţă, şi-l imaginase pentru el; şi totuşi a învăţat să-l iubească, să-i fie alături, să nu-l abandoneze, lăsându-i totuşi libertatea fiinţei sale. În această deschidere în aşteptare, prin care i-a lăsat libertatea de a deveni el însuşi – fără a-i impune credinţa, ci pur şi simplu fiindu-i alături ca persoană, ca mamă – tocmai în acest fel i-a transmis credinţa.”
Acestea sunt cuvinte lămuritoare pentru părinţi, pentru educatori şi, mai general, pentru cei care vestesc Evanghelia. O Biserică văzută ca „spaţiu de viaţă, de libertate, de speranţă”. Viitorul Papă a comentat: „Cred că astăzi există multă suspiciune şi aversiune faţă de Biserică… pentru că experimentăm foarte puţin Biserica la nivel de persoană. Auzim vorbindu-se despre ea doar ca structură, birou şi aparat. Dar Biserica va putea subzista, vom putea prinde rădăcini în ea şi va putea deveni patria noastră, numai dacă va continua să subziste în persoane. Acest spaţiu, toate spaţiile – chiar şi sălile în care ne petrecem timpul liber şi ne întâlnim – ar trebui să fie spaţii care să ne ajute să devenim Biserică în persoană unii pentru alţii; spaţiu care pentru noi poate fi spaţiu vital, mamă, cineva care ne pune la dispoziţie un loc al încrederii şi al posibilităţii de a trăi.” O Biserică, un „spital de campanie”, care te însoţeşte, unde iubirea vindecă rănile cele mai adânci şi te simţi ca acasă. (editorial semnat de Andrea Tornielli)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 180, Ultimul acces: 2026-10-26 01:43:32

Timp total: 0.04s...

[]:1