Monahia Pelaghia, după 4 ani în pustie cu Sf. Elisabeta de la Pasărea: Am simţit că o cunosc de o viaţă

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Monahia Pelaghia, după 4 ani în pustie cu Sf. Elisabeta de la Pasărea: Am simţit că o cunosc de o viaţă

[2026-04-21]

de Raluca-Emanuela Ene

Sfânta Cuvioasă Elisabeta Lazăr de la Pasărea (1970–2014), canonizată anul trecut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este una dintre primii sfinţi ortodocşi ai secolului al 21-lea.
Membrii familiei sale şi oameni care au cunoscut-o pot da mărturie astăzi despre viaţa acestei sfinte contemporane, care „străluceşte asemenea pildei sihaştrilor de demult”.
Monahia Pelaghia din obştea mănăstirii prahovene Cornu a fost ucenica Sfintei Elisabeta în perioada 2010–2014, în pustia din munţii Giumalău. În aprilie 2014, după ce boala Sfintei Elisabeta s-a agravat, părintele lor duhovnic a binecuvântat ca cele două maici să părăsească muntele şi să meargă într-o mănăstire.
Cu toate că sufletul său ardea de dorul pustiei în care petrecuse 17 ani, Sfânta Elisabeta a acceptat cu smerenie perspectiva de a reveni la mănăstirea sa de metanie. Şi-a petrecut ultimele luni din viaţă la Mănăstirea Pasărea, unde a trecut la Domnul după o suferinţă mucenicească.
Într-un dialog cu Agenţia de ştiri Basilica, maica Pelaghia a împărtăşit câteva aspecte despre experienţa ei din pustie alături de Sfânta Elisabeta despre care spune că a simţit tot timpul ca şi cum ar fi cunoscut-o de-o viaţă şi lângă care totul era mereu nou, proaspăt.
„Dacă Dumnezeu îţi întinde o mână, de ce refuzi?”
În anul 2010, Maica Pelaghia vieţuia în mănăstirea Măgura Ocnei din judeţul Bacău când în suflet i-a încolţit dorinţa pentru o viaţă de linişte.
„Am cunoscut-o pe Sfânta Elisabeta prin Părintele Arsenie şi Schimonahia Miriam, naşa mea de călugărie.”
„Mă rugam la Dumnezeu: Doamne, dă-mi altceva, dă-mi ceva ce ştii Tu. Ştiam că dacă nu e voia lui Dumnezeu, nimic nu faci.”
A cerut sfat de la Părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii Cornu, şi a primit răspuns că o maică pustnică din Munţii Giumalău are nevoie de ajutor, deoarece era puţin bolnavă.
„Înţelegând că voi sta la oarecare distanţă de chilia maicii, mă temeam să merg, deşi îmi doream să fiu în ascultare de o maică duhovnicească. Ştiam că e primejdios şi că dacă nu eşti pregătit, poţi să cazi în înşelare. Mă temeam de diavoli, de fiare. Am citit şi eu la Sfântul Ignatie Briancianinov şi în mai multe cărţi despre înşelare.”
Maica Pelaghia s-a rugat şi a cerut rugăciunile altor părinţi. Răspunsul nu a întârziat să apară.
„Tot în seara aceea ori în a doua, citind într-o carte duhovnicească, mi-a venit în inimă, în suflet o încredinţare.”
„M-am încredinţat pe deplin. N-a mai trebuit altceva. Dacă Dumnezeu îţi întinde o mână, de ce refuzi? Acest gând mi-a venit şi a fost suficient. Am zis: gata.”
„Aceasta a fost mâna întinsă de Dumnezeu – Sfânta Elisabeta.”
Maica Pelaghia a primit binecuvântarea părintelui duhovnic al mănăstirii, acesta înţelegând că este voia lui Dumnezeu ca monahia să urmeze o viaţă mai retrasă, după care tânjea.
Prima zi în pustie şi prima ispită
Monahia Pelaghia a simţit, încă de la prima întâlnire cu Sfânta Elisabeta, că aceasta este un om deosebit, „o amma duhovnicească, plăcută şi prietenoasă”.
„Din prima am zis: Sărut-mâna, maica, eu o să fiu ucenica sfinţiei voastre. Şi am vrut să-i sărut mâna, dar nu m-a lăsat.”
„Era îmbrăcată cu nişte haine sărăcăcioase, dar era foarte curată, era aşa de curată!”
„În prima zi am avut o ispită. Îmi venea să plec cât mai repede de acolo; nu ştiu de ce. Mi se părea întunecat.”
Totuşi, micul paraclis din pustie, luminat de candele, cu catapeteasma sculptată, i se părea maicii Pelaghia „o oază de lumină în întuneric”.
I-a spus Sfintei Elisabeta: „Maica, eu nu ştiu de ce, dar parcă simt că nu pot să stau aici.” Cuvioasa i-a răspuns: „Măcar staţi până o să vină părintele duhovnic de la Ierusalim, ca să vă vadă şi el, şi după aceea puteţi pleca.”
„M-a liniştit lucrul acesta. Maica mi-a zis cam când vine părintele şi eu nu puteam să dorm; număram zilele. Dar a doua zi m-am trezit altfel, cu altă stare, cu o stare total diferită, cu linişte, cu o pace…”
„Deci, maica Elisabeta sigur s-a rugat pentru mine. Când a venit la paraclis, i-am zis: „Maică, eu aici vreau să rămân toată viaţa, aşa de mult îmi place, aici aş vrea să rămân toată viaţa.”
„Şi de atunci nu am mai avut acea ispită. Tot timpul m-am simţit ca acasă, m-am simţit ocrotită, parcă ceva mă susţinea. Rugăciunile maicii, desigur.”
Programul de linişte
„După ce i-am spus că rămân aici, maica a zis: Hai să-ţi spun acum programul de linişte. Maica mi-a dat programul şi eu m-am dus la părintele duhovnic şi am cerut binecuvântare pentru el.”
Slujbele erau făcute „pustniceşte”, cu accent pe rugăciunea lui Iisus şi pe privegherea de noapte.
Sfânta Elisabeta a îndrumat-o pe maica Pelaghia să înceapă cu o priveghere de noapte de două ore. Treptat, privegherea a crescut la patru ore pe noapte.
„Spunea să facem rugăciune chiar mai mult decât în obşte, deoarece noi, aici, la linişte, nu avem grijile nici din lume, dar nici măcar pe cele din mănăstire.”
Maica Pelaghia descrie în continuare cum arăta o zi din viaţa la pustie. Liturgic, ziua începea cu Vecernia şi Pavecerniţa, în jurul orei 15:00, pe care fiecare maică le făcea la chilia ei. De cele mai multe ori, făceau Vecernia cu rugăciunea inimii, iar pentru Pavecerniţă citeau Canonul Maicii Domnului. La un moment dat, au avut canon să citească o Psaltire pe zi.
Monahia mărturiseşte că uneori cititul Psaltirii era mecanic şi rapid, ca să împlinească pravila, dar folosul rămânea: „Când mergeai prin păduri, îţi veneau stihuri şi îţi veneau psalmi întregi, psalmii care ţi se potriveau, care parcă izvorau din inimă.”
După aceea urma masa, singura masă pe zi. Aceasta era urmată de treburi gospodăreşti prin jurul bordeiului, iar apoi era pravila de seară de la ora 20:00 la ora 22:00. Maica Pelaghia ne spune că încerca să doarmă de la 22:00 sau 23:00 până pe la ora 1:00 sau 2:00 noaptea. Nu-şi punea ceasul să sune, iar Sfânta Elisabeta nu impusese o oră anume.
„Îmi lăsa libertate; nu era rigidă. A zis: Când te trezeşti, pe la 1, 2, faci două ore de priveghere. Spunea maica: Dacă poţi mai mult de două ore, foarte bine. Dar nu ştiu cum, fără ceas, mă trezea Dumnezeu tot timpul la 1:00–2:00.”
Sfânta Elisabeta făcea discuri de hârtie pentru lumânările folosite în Vinerea Mare sau de Înviere. Scria pe ele strofe din poeziile Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ şi le dădea oamenilor drept binecuvântare. Mai punea uneori şi pe câte o ucenică să scrie, iar această îndeletnicire intra la privegherea de noapte, ca ucenica să rămână trează.
Spre dimineaţă, în jur de 6:00–7:00, când păsările începeau să cânte, cu toate că harul şi rugăciunile Sfintei Elisabeta le ţineau treze pe ucenice, acestea se mai puteau odihni două ore, până pe la 8:00–9:00 dimineaţa. În total, dormeau în jur de 5 ore pe noapte, dar un somn fragmentat, înainte şi după priveghere.
Privegherile la sărbători le făceau împreună la paraclisul din pădure tot cu rugăciunea inimii, dar şi cu cântări sau citiri: „Citeam canoanele ca să intrăm în atmosfera praznicului.”
Maica Pelaghia subliniază faptul că nu a simţit niciodată că a intrat într-o rutină, ci, din contră, totul i se părea nou, proaspăt, iar rânduiala era mai uşoară prin împletirea rugăciunii inimii cu cântatul şi cititul.
Sfânta Elisabeta şi Monahia Pelaghia
„Cred că ştia pe de rost vieţile sfinţilor”
O perioadă, maica Pelaghia a fost singura ucenică. În timp, s-au alăturat şi alte două maici. Sfânta Elisabeta le ducea pe vârful muntelui pentru priveghere de noapte cu rugăciunea lui Iisus, pravilă şi citiri din vieţile sfinţilor.
„Sus, pe munte, era o cruce, la 1850 de metri. Acolo se mai făceau şi parastase pentru eroi, dar se mai adunau la priveghere şi pustnicii din zonă.”
„Maica Elisabeta a primit de la bătrânii pustiei să citească vieţile sfinţilor. Zicea că noi, dacă nu citim în fiecare zi din Minei, aşa cum se face la slujbele din mănăstire, atunci să citim vieţile sfinţilor ca să le cunoaştem. Cunoscându-le vieţile, le putem urma exemplul după râvnă.”
„Eu rămâneam tot timpul în urmă cu citirea, că mi se păreau atât de grele, vai mie! Şi îi ziceam maicii: Am rămas în urmă. Iar maica îmi spunea: Lasă-le şi ia-o de la zi.”
„Dar maica citea înainte multe vieţi de sfinţi. Spunea: Dacă o să cad la pat şi nu o să mai pot, să am citit înainte. Deci o asemenea râvnă avea. Şi ea ţinea rânduiala de ani de zile. Cred că ştia pe de rost vieţile sfinţilor.”
„La linişte nu prea se mănâncă de dulce”
În privinţa hranei, maica Pelaghia ne povesteşte că mâncau legume şi fructe, adunau urzici, le uscau şi le puneau apoi în mâncare, în ciorbe. Puneau ciuperci şi peşte la borcan şi preparau zacuscă pentru iarnă.
„Mi-a spus că, la linişte, nu prea se mănâncă de dulce.” Din râvnă, a dorit şi maica Pelaghia să ţină această rânduială. După o vreme, cunoscând efortul fizic şi văzând că slăbeşte, duhovnicul i-a spus să mănânce totuşi de dulce sâmbăta şi duminica.
„Mergeam la fructe împreună, căra, îşi punea în spate aşa, bolnavă cum era. Căra rucsacuri de jos, când ne aduceau materiale sau alimente, căram până în deal. Pe mine nu prea mă lăsa să pun mult, că zicea că sunt slabă. Dar ea îşi punea mult, şi eu, când o vedeam, îmi transmitea aşa o râvnă. Doream şi eu să car.”
„Şi maica mă mai certa, zicea că trebuie să avem grijă şi de sănătate, că dacă o pierdem…Mai ales aici, la linişte, avem nevoie de sănătate.”
„Nu am simţit niciodată plictiseală pe munte”
„Vă spun, niciodată în toţi cei patru ani eu nu am simţit plictiseală pe munte.” Maica Pelaghia punctează faptul că în pustie, spre deosebire de mănăstire, trebuie să le faci pe toate, pentru că nu este rânduiala din obşte, unde fiecare are ascultarea sa, la bucătărie, la strană. Menţionează că nu a simţit starea de akedie, care poate apărea atât în mănăstire, cât şi în pustie.
Monahia Pelaghia. Foto credit: Basilica.ro
„Nu aveai timp să te plictiseşti, aveai un program foarte strict, dar nu rigid, care să te împovăreze. Trebuia să îţi faci de mâncare, să tai lemne, deoarece acolo, în fiecare seară se făcea focul, chiar şi vara, pentru că bordeiul era pe jumătate în pământ. Iarna dădeam la zăpadă.”
Ca rucodelie, Sfânta Elisabeta împletea metaniere. I-a dat unul şi maicii Pelaghia, care l-a luat cu ea într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. „Dintre toate obiectele pe care le-am pus la locurile sfinte, doar metănuţa făcută de maica a căpătat mireasmă şi a rămas cu mireasmă fină, ca de Rai. Pentru rugăciunile ei, a rămas cu mireasma de la Ierusalim ca o mângâiere pentru mine.”
„Am simţit tot timpul ca şi cum o cunosc de o viaţă”
Chilia sărăcăcioasă a sfintei era alcătuită din două încăperi, una era folosită ca bucătărie şi avea o mică sobă, iar în cealaltă se aflau: un pat mic, un raft cu cărţi, o măsuţă pe care avea o cruce şi câteva icoane pe pereţi.
Avea şi în mica bucătărie un pat pe care maica Pelaghia a dormit atunci când a vegheat-o pe Sfânta Elisabeta, după ce boala se agravase.
Uneori, Sfânta Elisabeta mergea la chilia ei de vară, un loc mai îndepărtat, despre care ştia doar ea şi duhovnicul. Acolo nu mergea nimeni altcineva. Îşi lăsa ucenicele în chilia ei, „ca să se mai obişnuiască cu singurătatea”.
„Odată mi-a spus, amuzându-se: Poate te confundă diavolul cu mine şi te ia la bătaie. Apoi m-a liniştit, zicând că Dumnezeu nu îngăduie.”
„Am simţit tot timpul ca şi cum o cunosc de o viaţă. Nu mi-a fost deloc greu să mă obişnuiesc cu ea. Cu toate că avea şi o exigenţă de ammă duhovnecească. Dar nu ca să-ţi fie frică. Când se mai întâmpla să îi greşesc, maica mă mai mustra. Dar când mă duceam la ea şi îi ceream iertare, maica, cu o foarte mare deschidere şi blândeţe, spunea: Gata! Dumnezeu să ne ierte! De acum ştergem cu buretele, o luăm de la capăt!”
Maica Pelaghia menţionează şi faptul că sfânta avea o delicateţe rar întâlnită.
„Ispitele la pustie, sunt corp la corp cu diavolul”
Maica Pelaghia nu îndrăznea să o întrebe pe Sfânta Elisabeta detalii despre luptele pe care aceasta le avea cu vrăjmaşul, mai ales că le considera lucruri de taină. Însă au rămas câteva destăinuiri pe care sfânta le-a făcut ucenicei sale. Îi spunea: „De-ai ştii cum mă ridică diavolii noaptea, cu patul în sus, şi cum mă bat uneori!”
Trecând o dată printr-un loc din pădure, Sfânta Elisabeta i-a povestit maicii Pelaghia că acolo avusese o experienţă cu o pasăre uriaşă. „Mi-a povestit că venea noaptea de la o chilie, singură, era obosită şi a vrut să se odihnească, să doarmă un pic. S-a aşezat pe un dâmb şi dintr-o dată a simţit că acesta se mişcă şi a văzut un cap mare de pasăre că se uita spre ea. Maica a căzut de acolo, iar pasărea şi-a luat zborul.”
Altă dată, vrăjmaşul a făcut în aşa fel încât noaptea a căzut peste Sfânta Elisabeta raftul cu cărţi. Cuvioasa a început să se ocărască pe sine că nu ştie nici măcar un raft să prindă. A auzit apoi o voce plină de răutate care i-a spus: Ce păţeai dacă dădeai vina pe mine?
Monahia Pelaghia ţine în mâini fotografia Sfintei Elisabeta. Foto credit: Basilica.ro
Maica Pelaghia adaugă: „Diavolul atât aştepta. Vedeţi cum sunt ispitele la pustie, sunt corp la corp cu diavolul, nu mai sunt prin oameni”.
„Mi-a povestit odată când a venit un diavol în chipul duhovnicului.” Sfânta Elisabeta se afla în faţa chiliei şi l-a văzut pe părintele venind pe cărare. Însă, era ceva neobişnuit la el, deoarece mergea strâmb şi murmura ceva, doar ca să pară că spune rugăciunea „Pentru rugăciunile…”.
„Dar, maica cu duhul ei de trezvie şi-a dat seama că e ispită şi a început să îşi facă cruce şi să zică rugăciunea cu glas tremurat: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui…Diavolul s-a transformat într-un fum negru şi a dispărut.”
„Mi-a spus odată maica că uneori a avut şi ispite de la demoni sus, la Sfânta Cruce. Odată au încercat demonii să o piardă, aruncând-o în prăpastie. Au ridicat-o în aer ca într-un vârtej şi apoi i-au dat drumul. Şi a zis maica: Slavă Domnului că eram îmbrăcată cu rasa Maicii Doroteia de la Pasărea, o maică bătrână îmbunătăţită cu rugăciune puternică, căci rasa aceea m-a ţinut asemenea unei paraşute şi am căzut uşor. M-a impresionat că nu punea această biruinţă câtuşi de puţin pe seama rugăciunii personale, ci doar pe rugăciunile maicii bătrâne, a cărei rasă o purta. De aceea ne învăţa şi pe noi să ne luăm întotdeauna rasa când venim la priveghere la Sfânta Cruce, dar şi în alte împrejurări, căci rasa ne acoperă de ispitele celui viclean.”
Într-o vreme, după ce se mai alăturase o ucenică, aceasta şi maica Pelaghia au avut un canon de tăcere. În caz de nevoie, scriau întrebări şi răspunsuri pe un caiet. Într-o zi, au scris ceva în spirit de glumă, iar mai târziu, când maica Pelaghia s-a întâlnit cu sfânta, aceasta i-a spus zâmbind: „Dar ce scrieţi voi pe caietul acela, pe care conversaţi?”
Maica Pelaghia a întrebat înfricoşată de unde ştie, iar sfânta a răspuns: Diavolii mi-au arătat. Maica Pelaghia adaugă că este posibil să fie aşa, să-i fi spus diavolii, precum este istorisit şi în întâmplări din Pateric, sau se poate, de asemenea, ca prin această replică, Sfânta Elisabeta să-şi fi ascuns darul înainte-vederii.
„Bine ai venit acasă, fata tatei!”
„Altădată era prin pădure şi dorea să facă Vecernia când a apărut un om cu barbă lungă, acoperit de păr – pustnicul Zinon. Maica s-a temut să nu fie un duh necurat şi a început să spună rugăciunea Sfintei Cruci. Însă, acesta i-a spus: Bine faci că te închini şi te rogi şi că te temi de ispita celui rău, dar nu sunt duh, ci om în carne şi oase.”
„Pustnicul şi-a făcut cruce, a zis rugăciunea şi i-a spus maicii: Bine ai venit acasă, fata tatei!
Sfânta Elisabeta petrecuse o vreme în Munţii Neamţului şi revenise în Giumalău, iar cuvântul primit de la pustnic l-a păstrat în suflet şi îl rostea cu multă dulceaţă.
„Maica ne mai arăta locurile unde s-a întâlnit cu pustnicii nevăzuţi, Zinon şi Nazarie. Ne spunea: Rugaţi-vă în locul acesta, căci aici l-am văzut pe cuviosul Nazarie odată când am venit la Sfânta Cruce, la priveghere, în rugăciune, ridicat de la pământ. Maica avea multe taine.”
„Spunea că mai mult se teme de oameni, decât de fiare”
„Sfânta Elisabeta era în comuniune cu animalele, spunea că mai mult se teme de oameni, decât de fiare. Nu prinsese teamă de animale, avea credinţă în Dumnezeu.”
Maica Pelaghia povesteşte că pe la începutul şederii sale în pustie, se afla cu Sfânta Elisabeta, noaptea, prin pădure, şi se opriseră pentru rugăciune. „Eu eram cu urechile ciulite, la fiecare trosnitură de copac tresăream şi mă uitam la maica şi mă gândeam, dar ea nu tresare, nu face nimic?”
Sfânta Elisabeta a liniştit-o pe ucenica ei, spunându-i că animalele aud, simt oamenii şi fug de ei. Cuvioasa i-a spus: „Ia ascultă acum, se aude o fiară fugind, depărtându-se de noi.”
Sfânta Elisabeta îşi sfătuia ucenicele ca atunci când mergeau prin pădure, să cânte sau să lovească cu o bâtă în copac. „Aveam încredinţare când mă trimitea maica undeva şi plecam prin pădure. Ziceam aşa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile părintelui meu duhovnic şi ale Maicii Elisabeta, ajută-mă! Şi nu mai aveam nicio frică. Doar la început mi-a fost un pic frică.”
Sfânta Elisabeta este cunoscută pentru prietenia ei cu un cerb care îi mânca din palmă. Când a sosit maica Pelaghia în munte, cerbul era deja o prezenţă obişnuită la bordeiul sfintei. „Am văzut odată că doreau să se apropie şi alţi cerbi, dar cerbul acesta s-a bătut cu ei până i-a alungat – era teritoriul lui.”
„La început, un şarpe îşi făcuse obiceiul să intre în chilia Sfintei Elisabeta. Intra chiar când se pregătea să-şi facă rugăciunile. Atunci maica, cu glas blând, îi zicea aşa: Şarpe mic, nu-mi fă nimic, du-te de unde-ai venit”, iar şarpele, cuminte, asculta şi pleca.”
Avea evlavie faţă de tot ce este sfânt
Monahia Pelaghia consideră că unul dintre motivele sfinţeniei maicii Elisabeta este evlavia sa faţă de tot ce este sfânt: faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinţi, de Biserică, de icoane. „Mi s-a întâmplat să o surprind când i-a scăpat din greşeală o icoană. A luat-o, a îmbrăţişat-o şi a spus: Dumnezeule, Maica Domnului, iartă-mă! Icoanele le punea la închinare, le punea flori, avea o foarte mare evlavie.”
„Avea, de asemenea, râvna aceasta, încă din copilărie, de a le urma sfinţilor. Dar nu într-un sens mândru. Pur şi simplu era o râvnă duhovnicească. Dar ea se smerea tot timpul astfel: Am avut râvna să urmez sfinţilor, dar nu le-am urmat cu fapta. Şi plângea.”
„Ea simţea că nu le-a urmat cu fapta, dar, până la urmă, Dumnezeu se vede că a judecat altfel. Dar sfinţii se văd aşa tot timpul.”
„Mi-a povestit maica Elisabeta că odată se ducea cu o altă maică la spital, cu autobuzul, unde erau două femei care se certau şi nu ştiau cum să se jignească mai tare una pe alta.”
Şi la un moment dat una dintre ele, cu dorinţa de a-i arunca jignirea supremă ceilalte, îi spune: Vedea-te-aş nenorocită ca pe astea. Maicile s-au uitat una la alta şi au zâmbit. Sfânta Elisabeta povestea cu haz întâmplarea şi spunea: Ea ne vedea nenorocite pe noi.
Maica Pelaghia completează: „De-ar şti femeia ce i-a urat ceilalte. I-a urat bine. Dacă ar ajunge ea aşa nenorocită cum a ajuns maica…Dacă ar şti ele ce fericită-i maica acum…în calendar!”
Vederea Iadului şi a Raiului
Sfânta Elisabeta i-a istorisit maicii Pelaghia, pe când aceasta era în primul ei an în pustie, unul dintre cele mai semnificative momente din viaţa sa, care a determinat o schimbare radicală.
Cuvioasa, care avea în jur de 25 de ani, se afla cu ascultare la Aşezământul Românesc de la Ierusalim, când i s-a descoperit un cancer în stadiu avansat şi a fost operată. Doctorii i-au spus că sunt puţine şanse să mai trăiască. Maica Elisabeta a fost cuprinsă de o stare de tristeţe şi s-a rugat Maicii Domnului şi sfinţilor să o ajute.
O monahie i-a dat o cărticică cu viaţa şi acatistul Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ şi i-a spus: Roagă-te la Sfântul Ioan Iacob, deoarece este mare ajutător şi a stat şi el bolnav tot în acest spital.
Maica Elisabeta a căpătat o mare nădejde şi s-a rugat cu putere, cu disperare aproape, ca sfântul să o ajute şi să o vindece. Ulterior, cuvioasa a intrat într-o stare asemănătoare unei morţi clinice, iar sufletul său a ieşit din trup.
Monahia Pelaghia povesteşte: „Diavolii au venit, i-au răpit sufletul şi l-au dus în iad. Aşa a îngăduit Dumnezeu. A spus că a fost aruncată în iad, unde simţea chinurile.”
„Maica Elisabeta plângea când povestea aceste lucruri. În primul an după această vedenie a fost foarte marcată şi avea o stare de umilinţă continuă, până când un părinte i-a spus să se detaşeze, ca să nu se mai cunoască în exterior trăirile ei.”
„Mi-a spus că a văzut acolo, în iad, şi oameni pe care i-a cunoscut, şi preoţi, şi arhierei, şi monahi. Şi zicea că noi, monahii, preoţii, care am cunoscut, care ştim voia Stăpânului şi ne lenevim de mântuirea noastră, mai mare osândă avem decât cei care nu au cunoscut. A zis că nu trebuie să spună numele celor pe care i-a văzut acolo, doar să se roage pentru ei.”
Sfânta Elisabeta s-a rugat cu disperare Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Iacob să o scoată de acolo, iar aceştia au venit şi i-au certat pe diavoli, pentru că răpiseră un suflet care nu fusese judecat.
Maica Pelaghia continuă: „Dar asta a îngăduit-o Dumnezeu. Că diavolul nu face nimic fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Mulţi sfinţi au simţit şi raiul şi iadul. Nu toţi pot purta lucrul acesta, dar sfinţii cei mari au experiat şi raiul, şi iadul.”
Iar Sfânta Elisabeta, ca una care îşi dorise din copilărie să urmeze sfinţilor ale căror vieţi le citea, a avut parte de această experienţă.
„Maica Domnului a plecat, iar Sfântul Ioan a condus-o şi i-a arătat frumuseţile Raiului. Povestea maica, cum a trecut printr-un câmp cu verdeaţă şi cu flori atât de minunate, încât la atingere, fiecare fir de iarbă sau floare avea o armonie cerească diferită…sunete şi armonii cereşti care nu se pot descrie în cuvinte. Când spunea asta, parcă îi se lumina chipul.”
„A întâlnit grupuri de sfinţi care le făceau închinăciuni şi ei, la rândul lor, făceau închinăciune. Apoi, au ajuns la un palat, unde erau foarte multe trepte formate din puteri îngereşti care îşi plecau capetele la vederea lor.”
„Nu mi-a spus dacă L-a văzut pe Mântuitorul, mi-a spus doar că a auzit un glas ca de tunet, venind de sus: Nu este vrednică să intre aici; duceţi-o înapoi pe pământ, ca să facă pocăinţă, pentru că nu este pregătită.
„S-au închinat şi au ieşit. Sfântul Ioan Iacob i-a spus: Dumnezeu ţi-a mai dat ani de pocăinţă, să urmezi viaţa pe care am urmat-o eu la linişte.”
„Deci, maica a avut rânduiala de linişte de la Dumnezeu prin Sfântul Ioan Iacob. Nu s-a dus de la sine şi nici măcar cu rânduiala omenească, ci cu rânduiala dumnezeiască.”
După aceea, a revenit în trupul său, pe care îl privea din exterior şi în care nu mai dorea să intre după ce simţise mângâierea Raiului.
„Când s-a trezit, s-a simţit puternică, că nu mai era bolnavă. S-a ridicat din pat imediat şi a început să plângă şi să facă metanii.”
Maicile care o îngrijeau au încercat să o oprească, dar Sfânta Elisabeta spunea că Sfântul Ioan Iacob a vindecat-o şi că se simţea bine. A început să spună că trebuie să se pocăiască, iar ceilalţi credeau că aiurează din cauza bolii. O singură maică a înţeles-o şi i-a fost alături.
„Avea pomenirea morţii vie; ieşea din sine”
Maica Pelaghia aduce o completare, deoarece unii oameni se pot întreba cum de Hristos nu a primit-o atunci pe Sfânta Elisabeta dacă ea avusese o viaţă curată, fusese râvnitoare şi dornică să urmeze sfinţilor încă din copilărie.
„Cred că prin cuvintele pe care i le-a adresat, Dumnezeu i-a dat harul pocăinţei. Maica, într-adevăr, avea harul pocăinţei şi mai ales harul pomenirii morţii.”
„Avea pomenirea morţii atât de vie, încât de multe ori ieşea din sine, i se răpea mintea, aşa cum citim şi la alţi Sfinţi Părinţi.”
Foto credit: Basilica.ro
Această întâmplare a vederii Iadului şi Raiului a determinat întoarcerea sfintei în România. A mers la Sfântul Cleopa de la Sihăstria şi la Părintele Arsenie Papacioc, cărora le-a istorisit experienţa sa. Aceştia i-au dat binecuvântarea lor, confirmând că totul este de la Dumnezeu. Episcopul Gherasim Putneanul i-a dat, de asemenea, binecuvântarea sa. Aşa a ajuns în Munţii Giumalău.
De la Ierusalim, Sfânta Elisabeta s-a întors şi cu un odor de mare preţ, cureaua Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, pe care o primise de la maica Magdalena, sora Părintelui Ioanichie, ucenic al sfântului.
Maica Pelaghia povesteşte: „O lipise pe o altă curea ca să nu se deterioreze, iar Sfânta Elisabeta o purta tot timpul. Cu acea curea s-a apărat o dată de un urs. S-au făcut şi minuni cu ea, mai ales la femeile care nu puteau să nască sau nu puteau avea copii. Ştiu câteva cazuri concrete.”
Sfânta Elisabeta mai avea o cruce adusă din Ţara Sfântă, care i-a fost o armă puternică împotriva ispitelor şi o mângâiere în toţi anii din pustie.
Crucea Sfintei Elisabeta. Foto credit: Basilica.ro
Când s-a dus în pustie, sfânta era rasofora Elisabeta. După un an, a primit la un schit schima mică, devenind monahia Teodora. A revenit la numele de Elisabeta mai târziu, când a fost tunsă în schima mare de către Părintele Macarie Ioniţă de la Mănăstirea Pasărea, moment la care a participat şi Părintele Arsenie Muscalu. Părintele Macarie i-a schimbat numele din Teodora în Elisabeta, „ca să i se mai piardă urma”, deoarece începuse să fie căutată de oameni.
„Iartă-mă Doamne, că am să fiu cuminte”
Când boala Sfintei Elisabeta s-a agravat, aceasta a avut nevoie de îngrijire mai atentă, astfel că două dintre ucenice, printre care şi maica Pelaghia, au locuit în bordeiul cuvioasei pentru a o ajuta.
„Te binecuvânta pentru orice lucru pe care îl făceai. Îţi dădea multe binecuvântări: Dumnezeu să te binecuvânteze, Maica Domnului să te ocrotească, să te ajute, să te miluiască.” Îţi era drag, făceai cu bucurie, pentru că simţeai binecuvântările pe care ţi le dădea.
Foto credit: Basilica.ro
„Tare mult a suferit la urmă. Zicea: Mă doare, simt că mă muşcă, că mă arde. Cancerul avansase foarte mult şi simţea asta mai ales în zona abdomenului.”
Odată o durea nespus de tare mâna dreaptă din cauza unui cheag de sânge care i se oprise într-o venă şi a început să strige la toţi sfinţii, să-i cheme pe fiecare pe nume: „Sfinte Nicolae, Sfântă Filofteia”.
„Avea multă evlavie la Sfânta Filofteia, o striga de multe ori. Striga pe fiecare sfânt şi, dintr-o dată, a intrat într-o stare în care nu mai era cu noi, nu mai comunica cu noi. Vedea altceva şi a început să ridice mâna dreaptă în sus şi să zică: Mâna asta mă doare. S-a luminat toată la faţă, s-a liniştit şi şi-a revenit. I-am zis: Maica, dar cu cine vorbeaţi? Ce s-a întâmplat? Mi-a răspuns: Vă spun, dar nu ziceţi la nimeni, mi-a vindecat un sfânt mâna.” Maica Pelaghia nu îşi aminteşte despre ce sfânt era vorba, dar adaugă că poate mai sunt alţi ucenici care cunosc întâmplarea şi care îşi amintesc.
Maica Pelaghia a simţit că Sfânta Elisabeta îşi dorea să mai trăiască, deoarece, precum alţi sfinţi, în smerenia lor, considerau că nu au făcut destul, că nu sunt destul de pregătiţi. Cu toate acestea, a remarcat şi pacea pe care o emana sfânta la apropierea sfârşitului său pământesc.
„Mi-a spus cineva că sfânta a zis un cuvânt înainte de moarte, ca şi cum ar vorbi cu Domnul: Iartă-mă, Doamne, că am să fiu cuminte. Aşa, ca un copil care vorbeşte cu tatăl lui.”
Sfânta Elisabeta, cu câteva luni înainte de trecerea sa la Domnul.
Maica Pelaghia mărturiseşte că a visat-o de multe ori pe Sfânta Elisabeta: Mereu am visat-o că mă îmbrăţişez cu ea. Aşa, cu foc, ne îmbrăţişam, cum nici cât eram în viaţă nu ne îmbrăţişam aşa, ca şi cum nu ne-am văzut de multă vreme.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 137, Ultimul acces: 2026-10-24 17:00:34

Timp total: 0.04s...

[]:1