Un nou document vatican dedicat transmiterii credinţei

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Un nou document vatican dedicat transmiterii credinţei

[2026-10-22]

sediul Dicasterului pentru Doctrina Credinţei (foto: Vatican Media)
Într-o vreme de schimbare de epocă, marcată de o criză a transmiterii credinţei, „credincioşii ar trebui să se angajeze într-o perioadă reînnoită de vestire a Evangheliei”, punând în centrul ei prima vestire, kerigma: „Isus Cristos te iubeşte; şi-a dat viaţa ca să te mântuiască; iar acum este viu lângă tine în fiecare zi, ca să te lumineze, să te întărească şi să te elibereze” (EG 164). Acesta este apelul central al documentului Venite ad Me: Consideraţii despre transmiterea credinţei într-o schimbare de epocă, publicat joi, 22 octombrie, de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei.

Documentul cuprinde opt capitole, o introducere şi o concluzie. Acestea se sprijină pe larg pe învăţătura Papilor, în special a Papei Leon al XIV-lea şi a Papei Francisc, pe Conciliul Vatican II şi pe alte documente. Textul precizează, de asemenea, că este un set de consideraţii, nu o notă doctrinală. De aceea examinează „o varietate de puncte de vedere, fără a pretinde totuşi că rezolvă chestiunea, care rămâne deschisă unei analize şi unei dezvoltări ulterioare”. Scopul său specific este, aşadar, să sugereze „căi concrete pentru vestirea kerigmei în mijlocul schimbării de epocă pe care o trăim”.
Documentul a fost aprobat de Papa Leon al XIV-lea pe 21 august 2026 şi poartă semnăturile Cardinalului Víctor Manuel Fernández, prefect al Dicasterului pentru Doctrina Credinţei, şi ale Mons. Armando Matteo, secretar pentru Secţiunea Doctrinală a Dicasterului. Multe Conferinţe Episcopale au adus contribuţii valoroase la această lucrare, la fel ca mărturiile – trimise de Episcopi – ale unor persoane care l-au descoperit sau l-au redescoperit pe Domnul Isus. Aceste relatări apar în ultimul capitol al consideraţiilor.
Punctul de plecare al documentului este invitaţia lui Isus din Evanghelia după Matei: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni.” Cum explică concluzia, documentul „îi cheamă pe credincioşi să revină la inima moştenirii credinţei creştine. Kerigma este, de fapt, conţinutul ei central”, care „luminează toate conţinuturile depositum fidei, atrăgând oamenii spre experienţa unei întâlniri personale şi comunitare cu Cristos cel viu”. Acest apel ţine seama şi de faptul că, în unele părţi ale lumii, transmiterea credinţei „a încetat aproape cu totul”.
Primul capitol începe subliniind că „Isus este, într-adevăr, adevărata lumină care luminează pe orice om”. Continuă: „Aceasta este vestea bună a Evangheliei Fiului – că Dumnezeu este iubire, pentru totdeauna şi pentru toţi”. Credinţa, subliniază documentul, „nu se transmite în primul rând ca un corp de conţinuturi doctrinale sau de informaţii religioase”, ci „ca o formă de viaţă eclezială în care credinciosul este introdus treptat”.
Examinând modul în care se transmite credinţa, documentul evidenţiază că Biserica „creşte prin atracţie”, că familia este „primul şi cel mai esenţial loc pentru transmiterea credinţei” şi importanţa cooperării dintre Biserică şi familie în acest proces. Recunoaşte totuşi că transmiterea credinţei în familii „a fost întreruptă în multe părţi ale lumii”. În consecinţă, „transmiterea experienţei credinţei creştine către noile generaţii nu mai are loc, ca să spunem aşa, «în mod automat»”. „Abia în acest punct, ca etapă secundă, comunitatea eclezială intră în procesul de transmitere a credinţei”, adaugă el.
Documentul recunoaşte că „în ţările cu o tradiţie creştină îndelungată, un asemenea context pentru transmiterea credinţei pare astăzi slăbit, întrucât este tot mai mult caracterizat de prezenţa «botezaţilor a căror viaţă nu reflectă exigenţele Botezului», care nu au o relaţie semnificativă cu Biserica şi nu mai experimentează mângâierea născută din credinţă”. În faţa acestei realităţi, notează că „transmiterea credinţei cere astăzi, într-un mod deosebit, evanghelizarea adulţilor şi depăşirea unei pastorale axate exclusiv pe cateheza copiilor şi a adolescenţilor”.
Al treilea capitol se concentrează asupra contextului: schimbarea de epocă pe care o trăim. În Magnifica humanitas, Papa Leon al XIV-lea a exprimat urgenţa de a aborda întrebările despre încotro se îndreaptă omenirea şi ce direcţie ar trebui să alegem în mijlocul acestei schimbări. O trăsătură caracteristică, în special în Occident, este „criza transmiterii intergeneraţionale a credinţei creştine”. Documentul observă că „tot mai puţini părinţi îşi împlinesc responsabilitatea de a-şi introduce copiii în lumina vie a mesajului Evangheliei”. Mai mult, „tocmai din asemenea medii familiale provin cei mai mulţi dintre tinerii şi tinerele care, deşi au făcut parte din comunităţi parohiale catolice, intră în cele din urmă în vârsta adultă într-o stare de indiferenţă religioasă substanţială”.
„Criza modernităţii, care este semnul distinctiv al acestei schimbări de epocă, a contribuit astfel la apariţia unei noi culturi, care a intrat în competiţie cu structurile tradiţionale prin care s-a transmis credinţa”, notează documentul. Tendinţa dominantă a acestei culturi pare să fie exaltarea „suveranităţii sinelui”. Aceasta este una dintre cele mai clare manifestări ale procesului de secularizare, care tinde să închidă credinţa şi Biserica în sfera privată şi personală. Un alt semn al acestei schimbări de epocă este răspândirea tehnologiilor digitale. Inteligenţa artificială nu doar interferează cu ecosistemele informaţionale, ci se insinuează şi în relaţiile umane. „Provocarea, aşadar, nu este tehnologică, ci antropologică”, a scris Papa Leon al XIV-lea în mesajul său pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor 2026.
Este adevărat că, în unele părţi foarte secularizate ale lumii, convertirile şi revenirile în Biserică sunt în creştere. Totuşi, „există şi o dificultate paralelă privind perseverenţa neofiţilor, care, adesea, la scurt timp după primirea botezului, revin la o stare de indiferenţă practică”. Situaţia descrisă „cere, aşadar, o redescoperire a importanţei comunităţii în primirea şi însoţirea noilor credincioşi”.
Documentul subliniază, aşadar, nevoia unei „reînnoiri kerigmatice profunde a catehezei”. Aceasta cere, de asemenea, atenţie la limbaj, care trebuie să fie caracterizat de „un apel din inimă”, şi la o relaţie interpersonală captivantă. Vestirea kerigmei trebuie să „fie capabilă să prezinte vestea bună a iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu astfel încât cei care o primesc să poată înţelege cu adevărat că tocmai lor li se adresează această iubire şi această milostivire”.
Capitolul al cincilea se concentrează pe importanţa comunităţii creştine în raport cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu liturgia şi cu mărturia. Documentul subliniază că „este absolut urgent – mai ales în ţările cu o istorie îndelungată a evanghelizării – să se accentueze importanţa promovării, în fiecare comunitate eclezială, a unor grupuri dedicate ascultării, meditării, împărtăşirii şi rugăciunii cu Cuvântul, cu momente regulate rezervate întâlnirilor lor, completând celebrarea Euharistiei duminicale”.
A doua consideraţie priveşte liturgia. „Dacă inima vestirii creştine este întâlnirea cu iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos, liturgia constituie locul privilegiat în care acest mister este celebrat şi comunicat sacramental.” Al treilea aspect esenţial este mărturia credincioşilor, care are trei dimensiuni: „mărturia sfinţeniei, cea a apropierii şi cea a opţiunii preferenţiale pentru cei săraci”. O a patra observaţie priveşte arta şi frumuseţea, cu o atenţie deosebită acordată muzicii. Textul abordează şi inculturarea credinţei, care „constituie o etapă necesară a transmiterii ei”. Doctrina socială a Bisericii oferă un exemplu deosebit de semnificativ de care să ne folosim în elaborarea unei prezentări argumentate a credinţei.
Prima zonă specifică de atenţie priveşte evlavia populară, care „rămâne astăzi un mijloc important de transmitere a credinţei”. Sunt importante atât formele de pelerinaj de mai veche tradiţie, cât şi cele mai recente, la fel ca dorinţa de a aparţine unei confraternităţi. Documentul evidenţiază apoi rolul omiliei şi discută munca de voluntariat ca ocazie de a apropiere de viaţa Bisericii. Subliniază, de asemenea, „nevoia de a lărgi oportunităţile pentru femei de a participa la conducerea proceselor ecleziale”.
Aceste consideraţii urmăresc să reafirme că Cristos este adevărata lumină. „Acum ne revine nouă să transmitem acelaşi dar bărbaţilor şi femeilor din vremea noastră”, îndeamnă documentul. Şi ei aşteaptă „posibilitatea de a-şi aprinde viaţa la aceeaşi sursă a oricărui har, lumina care străluceşte în lume”.

Sursa: www.Catholica.ro

Timp total: 0.04s...

[]:1