Sfântul Iustin

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Sfântul Iustin

[2007-10-09]

Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 21 martie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Reflectăm în aceste cateheze asupra marilor figuri ale Bisericii de la începuturi. Astăzi vorbim despre Sfântul Iustin, filozof şi martir, cel mai mare dintre Părinţii apologeţi ai celui de-al doilea secol. Cuvântul "apologeţi" îi desemnează pe acei scriitori creştini antici care îşi propuseseră să apere noua religie în faţa vehementelor acuzaţii ale păgânilor şi evreilor, şi să expună doctrina creştină în termeni adaptaţi culturii propriului timp. Astfel, la apologeţi este prezentă o dublă preocupare: aceea, mai evident apologetică, de a apăra creştinismul de la începuturi (apologhia în limba greacă înseamnă tocmai "apărare") şi cea expozitivă, "misionară", de a expune adevărurile credinţei într-un limbaj şi cu categoriile de gândire adaptate înţelegerii contemporanilor.

Iustin s-a născut în jurul anului 100 lângă vechiul Sichem, în Samaria, în Ţara Sfântă; el a căutat îndelung adevărul, umblând prin diferitele şcoli ale tradiţiei filozofice greceşti. În sfârşit, după cum el însuşi povesteşte în primele capitole ale lucrării sale Dialogul cu Trifon - un personaj misterios, un bătrân respectabil întâlnit de-a lungul ţărmului mării, l-a pus mai întâi în criză, dovedindu-i incapacitatea omului de a-şi satisface prin propriile forţe aspiraţia spre divin. Apoi i-a indicat în profeţii antici care sunt persoanele cărora trebuie să se adreseze pentru a găsi drumul lui Dumnezeu şi "adevărata filozofie". Luându-şi rămas bun, bătrânul l-a îndemnat să se roage, pentru a i se deschide porţile luminii. Relatarea exprimă episodul crucial al vieţii lui Iustin: la sfârşitul unui lung itinerar filozofic de căutare a adevărului, el a ajuns la credinţa creştină. A întemeiat o şcoală la Roma, unde îi iniţia gratuit pe elevi la noua religie, considerată ca şi adevărata filozofie. În ea, de fapt, găsise adevărul şi prin urmare, arta de a trăi în mod corect. Din acest motiv a fost denunţat şi a fost decapitat în jurul anului 165, sub domnia lui Marcus Aurelius, împăratul filozof căruia Iustin însuşi îi adresase o Apologie de-a sa.

Acestea sunt - două Apologii şi Dialogul cu Evreul Trifon - singurele lucrări care ne-au rămas de la el. În ele Iustin caută să ilustreze înainte de toate proiectul divin al creaţiei şi al mântuirii care se realizează în Isus Cristos, Logos-ul, adică Cuvântul veşnic, Raţiunea eternă, Raţiunea creatoare. Fiecare om, întrucât este creatură raţională, este părtaş al Logos-ului, are în sine o "sămânţă", şi poate aduna licăririle adevărului. Astfel însuşi Logos-ul, care s-a arătat în mod profetic evreilor în Legea veche, s-a manifestat parţial, ca şi "seminţe ale adevărului", şi în filozofia greacă. Prin urmare, încheie Iustin, întrucât creştinismul este manifestarea istorică şi personală a Logos-ului în totalitatea sa, înseamnă că "tot ceea ce este frumos şi a fost exprimat de către cineva, aparţine creştinilor" (2 Apol. 13,4). În acest fel Iustin, deşi contestă filozofiei greceşti contradicţiile sale, orientează în mod definitiv spre Logos orice adevăr filozofic, motivând din punct de vedere raţional unica "pretenţie" de adevăr şi de universalitate a religiei creştine. Dacă Vechiul Testament tinde spre Cristos aşa cum figura se orientează spre realitatea semnificată, filozofia greacă priveşte şi ea spre Cristos şi spre Evanghelie, aşa cum partea tinde să se unească cu întregul. Şi spune că aceste două realităţi, Vechiul Testament şi filozofia greacă, sunt ca şi două drumuri care duc la Cristos, la Logos. Iată de ce filozofia greacă nu poate să se opună adevărului evanghelic şi creştinii pot să o folosească de aceea ca pe un bun propriu. Tocmai din acest motiv venerabilul meu Predecesor, Papa Ioan Paul al II-lea, l-a definit pe Iustin "pionierul unei întâlniri pozitive cu gândirea filozofică, chiar dacă sub semnul unui discernământ prudent": întrucât Iustin, "deşi a păstrat şi după convertire o mare stimă pentru filozofia greacă, afirma cu tărie şi claritate că a găsit în creştinism "unica filozofie sigură şi folositoare" (Dial. 8,1)" (Fides et ratio, 38).

În ansamblu figura şi opera lui Iustin marchează opţiunea sigură a Bisericii antice pentru filozofie, pentru raţiune, mai degrabă decât pentru religia păgânilor. Cu religia păgână, de fapt, primii creştini au refuzat cu tărie orice compromis. O considerau idolatrie, cu riscul de a fi acuzaţi astfel de "impietate" şi de "ateism". Într-un mod particular Iustin, mai ales în prima sa Apologie, a adus o critică implacabilă în raporturile cu religia păgână şi miturile sale, considerate de el drept "devieri" diavoleşti de la drumul adevărului. Filozofia a reprezentat în schimb locul privilegiat al întâlnirii dintre păgânism, iudaism şi creştinism tocmai pe planul criticii religiei păgâne şi al falselor sale mituri. "Filozofia noastră...": astfel, în modul cel mai explicit, a ajuns să definească noua religie un alt apologet contemporan cu Iustin, Episcopul Meliton de Sardes (ap. Hist. Eccl. 4,26,7).

De fapt religia păgână nu umbla pe căile Logos-ului, ci se încăpăţâna pe acelea ale mitului, chiar dacă acesta era recunoscut de acum de filozofia greacă drept lipsit de consistenţă în adevăr. De aceea apusul religiei păgâne era inevitabil: el venea ca şi consecinţa logică a despărţirii de religie - redusă la un ansamblu artificial de ceremonii, convenţii şi obiceiuri - de adevărul fiinţei. Iustin, şi cu el ceilalţi apologeţi, au iniţiat luarea de poziţie netă a credinţei creştine în Dumnezeul filozofilor împotriva falşilor zei ai religiei păgâne. Era alegerea pentru adevărul fiinţei împotriva mitului obişnuinţei. Câteva decenii după Iustin, Tertulian a definit aceeaşi alegere a creştinilor printr-o propoziţie lapidară şi încă validă: "Dominus noster Christus veritatem se, non consuetudinem, cognominavit - Cristos a afirmat că este adevărul, nu obişnuinţa" (De virgin. vel 1,1). De remarcat că termenul obişnuinţă folosit aici de Tertulian pentru a indica religia păgână, poate fi tradus în limbile moderne prin expresiile "moda culturală", "moda timpului".

Într-un timp ca al nostru, marcat de relativismul valorilor şi al religiei - chiar şi în dialogul interreligios -, acesta este o lecţie ce nu trebuie uitată. În acest scop vă propun din nou - şi astfel închei - ultimele cuvinte ale misteriosului bătrân venerabil, întâlnit de filozoful Iustin pe malul mării: "Tu roagă-te înainte de toate ca porţile luminii să ţi se deschidă, căci nimeni nu poate vedea şi înţelege, dacă Dumnezeu şi Cristos nu îi dau harul de a înţelege" (Dial. 7,3).

Sfântul Irineu din Lyon
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 28 martie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Continuând catehezele despre marile figuri ale Bisericii din primele secole ajungem astăzi la personalitatea eminentă a sfântului Irineu din Lyon. Informaţiile biografice despre el provin din însăşi mărturia lui, ce ne este transmisă de Eusebiu în cea de-a cincea carte a Istoriei Ecleziastice. Irineu s-a născut foarte probabil la Smirna (astăzi Izmir, în Turcia) în jurul anilor 135-140, unde încă de tânăr a fost la şcoala Episcopului Policarp, la rândul său ucenic al apostolului Ioan. Nu ştim când a trecut din Asia Mică în Galia, dar mutarea trebuie să fi coincis cu primele dezvoltări ale comunităţii creştine din Lyon: aici, în anul 177, îl găsim pe Irineu enumerat în colegiul prezbiterilor. Tocmai în acel an el a fost trimis la Roma, ca şi curier, cu o scrisoare a comunităţii din Lyon adresate Papei Eleucteriu. Misiunea romană l-a ţinut deoparte pe Irineu de persecuţia lui Marcus Aurelius, în care au fost ucişi cel puţini patruzeci de martiri, printre care însuşi Episcopul de Lyon, bătrânul de nouăzeci de ani Potin, mort datorită tratamentului dur din închisoare. Astfel, la întoarcerea sa, Irineu a fost ales Episcop al oraşului. Noul Păstor s-a dedicat total ministerului episcopal, care s-a încheiat pe la 202-203, probabil prin martiriu.

Irineu este înainte de toate om de credinţă şi un Păstor. Ca şi bun Păstor are simţul măsurii, bogăţia doctrinei, ardoarea misionarului. Ca şi scriitor, urmăreşte un dublu scop: să apere adevărata doctrină de asalturile ereticilor, şi să expună cu claritate adevărul credinţei. Acestor scopuri le corespund tocmai cele două lucrări care ne-au rămas de la el: cinci cărţi Contra ereziilor, şi Expunerea predicării apostolice (care poate fi considerată totodată şi cel mai vechi "catehism al doctrinei creştine"). Irineu este de fapt campionul luptei împotriva ereziilor. Biserica celui de-al II-lea secol era ameninţată de aşa-numita gnoză, o doctrină care susţinea că, credinţa învăţată în Biserică ar fi doar un simbolism pentru cei simpli, care nu sunt capabili să înţeleagă lucruri dificile; în schimb, cei iniţiaţi, intelectualii - numiţi gnostici - ar fi înţeles ceea ce se află în spatele acestor simboluri, şi astfel ar fi format un creştinism elitist, intelectualist. În mod evident acest creştinism intelectualist se fărâmiţa tot mai mult în diferite curente cu teorii foarte ciudate şi extravagante, dar captivante pentru mulţi. Un element comun al acestor diferite curente era dualismul, adică se nega credinţa în unicul Dumnezeu Tatăl al tuturor, Creator şi Mântuitor al omului şi al lumii. Pentru a explica răul din lume, ei susţineau existenţa, alături de aceea a Dumnezeului bun, a unui principiu negativ. Acest principiu negativ ar fi produs lucrurile materiale, materia.

Înrădăcinându-se puternic în doctrina biblică a creaţiei, Irineu respinge dualismul şi pesimismul gnostic care dispreţuiau realităţile corporale. El susţine în mod hotărât sfinţenia originară a materiei, a trupului, a cărnii, nu mai puţin ca cea a spiritului. Însă opera sa merge dincolo de respingerea ereziei: se poate spune de fapt că el se prezintă ca primul mare teolog al Bisericii, care a creat teologia sistematică; el însuşi vorbeşte despre sistemul teologiei, adică despre coerenţa internă a întregii credinţe. În centrul doctrinei sale se află problema "regulei credinţei" şi a transmiterii sale. Pentru Irineu "regula credinţei" coincide în practică cu Crezul apostolilor, şi ne oferă cheia pentru a interpreta Evanghelia, pentru a interpreta Crezul la lumina Evangheliei. Simbolul apostolic, care este un fel de sinteză a Evangheliei, ne ajută să înţelegem ce anume vrea să spună, cum trebuie să citim Evanghelia însăşi.

De fapt Evanghelia predicată de Irineu este aceea pe care el a primit-o de la Policarp, Episcopul de Smirna, şi Evanghelia lui Policarp ajunge până la apostolul Ioan, căruia Policarp i-a fost ucenic. Şi astfel adevărata învăţătură nu este aceea inventată de intelectuali dincolo de credinţa simplă a Bisericii. Adevărata Evanghelie este aceea răspândită de Episcopii care au primit-o printr-un lanţ neîntrerupt de la Apostoli. Aceştia nu au învăţat altceva decât această credinţă simplă, care este şi adevărata profunzime a revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel - ne spune Irineu - nu este o doctrină secretă în spatele obişnuitului Crez al Bisericii. Nu există un creştinism superior pentru intelectuali. Credinţa mărturisită în mod public de Biserică este credinţa comună tuturor. Doar această credinţă este apostolică, vine de la Apostoli, adică de la Isus şi de la Dumnezeu. Aderând la această credinţă transmisă în mod public de către Apostoli succesorilor lor, creştinii trebuie să observe ceea ce Episcopii spun, trebuie să ia aminte mai ales la învăţătura Bisericii din Roma, deasupra tuturor şi străveche. Această Biserică, datorită vechimii sale, are cea mai mare apostolicitate, avându-şi originea de fapt de la coloanele Colegiului apostolic, Petru şi Paul. Cu Biserica din Roma trebuie să se acorde toate Bisericile, recunoscând în ea măsura adevăratei tradiţii apostolice, a unicei credinţe comune a Bisericii. Cu aceste argumente, rezumate aici foarte pe scurt, Irineu respinge de la rădăcină pretenţiile acestor gnostici, ale acestor intelectuali: înainte de toate ei nu posedă un adevăr care ar fi superior celui al credinţei comune, întrucât tot ceea ce spun ei nu este de origine apostolică, ci este inventat de ei; în al doilea rând, adevărul şi mântuirea nu sunt privilegiul şi monopolul câtorva, ci toţi pot ajunge la ele prin predicarea succesorilor Apostolilor, şi mai ales a Episcopului de Roma. În mod deosebit - mereu în polemică cu caracterul "secret" al tradiţiei apostolice, şi remarcând rezultatele multiple şi contradictorii între ele - Irineu se preocupă să arate conceptul autentic de Tradiţie apostolică, pe care îl putem sintetiza în trei puncte.

a) Tradiţia apostolică este "publică", nu privată sau secretă. Pentru Irineu nu există nici o îndoială că întreg conţinutul credinţei transmise de Biserică este acela primit de la Apostoli şi de la Isus, Fiul lui Dumnezeu. Nu există o altă învăţătură decât aceasta. Prin urmare, cine vrea să cunoască adevărata doctrină este suficient să cunoască "Tradiţia care vine de la Apostoli şi credinţa vestită oamenilor": tradiţie şi credinţă care "au ajuns până la noi prin succesiunea episcopilor" (Adv. Haer. 3,3,3-4). Astfel, succesiunea Episcopilor, principiu personal şi Tradiţia apostolică, principiul doctrinar, coincid.

b) Tradiţia apostolică este "unică". În timp ce de fapt gnosticismul este subîmpărţit în multiple secte, Tradiţia Bisericii este unică în conţinuturile sale fundamentale, care - după cum am văzut - Irineu o numeşte regula fidei sau veritatis: şi astfel, întrucât este unică, crează unitate între popoare, între diferitele culturi, între diferitele popoare; este un conţinut comun ca şi adevărul, în ciuda diferenţelor de limbă şi de cultură. Există o frază foarte preţioasă a Sfântului Irineu în cartea Împotriva ereziilor: "Biserica, deşi răspândită în toată lumea, păstrează cu grijă (credinţa Apostolilor), ca şi cum ar locui într-o singură casă; în acelaşi mod crede în aceste adevăruri, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă; în deplin acord proclamă, învaţă şi transmite aceste adevăruri ca şi cum ar avea o singură gură. Limbile lumii sunt diferite, dar puterea tradiţiei este unică şi aceeaşi: Bisericile fondate în Germania nu au primit, nici nu transmit o credinţă diferită, nici cele fondate în Spania sau între celţi sau în regiunile orientale sau în Egipt sau în Libia sau în centrul lumii" (1,10,1-2). Se vede deja în acest moment, suntem în anul 200, universalitatea Bisericii, catolicitatea sa şi puterea unificatoare a adevărului, care uneşte aceste realităţi atât de diferite, din Germania, Spania, Italia, Egipt, Libia, în adevărul comun descoperit nouă de Cristos.

c) În sfârşit, Tradiţia apostolică este, după cum spune el în limba greacă, în care şi-a scris opera, "pneumatică", adică spirituală, condusă de Duhul Sfânt: în limba greacă duh se spune pneuma. Căci nu este vorba de o transmitere încredinţată abilităţii oamenilor mai mult sau mai puţin învăţaţi, ci Duhului lui Dumnezeu, care garantează fidelitatea transmiterii credinţei. Tocmai aceasta este "viaţa" Bisericii, ceea ce face Biserica mereu nouă şi tânără, adică fecundă de multiple carisme. Biserica şi Duhul pentru Irineu sunt inseparabile: "Această credinţă", citim tot în cartea a treia Împotriva ereziilor, "am primit-o de la Biserică şi o păstrăm: credinţa, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca un depozit preţios păstrat într-un vas de valoare reîntinereşte mereu şi face să reîntinerească şi vasul care o păstrează... Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi orice har" (3,24,1).

După cum se vede, Irineu nu se limitează la a defini conceptul de Tradiţie. Tradiţia sa, Tradiţia neîntreruptă, nu este tradiţionalism, pentru că această tradiţie este mereu însufleţită din interior de Duhul Sfânt, care o face din nou să trăiască, o face să fie interpretată şi înţeleasă în vitalitatea Bisericii. Rămânând la învăţătura sa, credinţa Bisericii este transmisă în aşa fel încât să apară ceea ce trebuie să fie, adică "publică", "unică", "pneumatică", "spirituală". Plecând de la fiecare din aceste caracteristici se poate face un discernământ rodnic privind autenticitatea transmiterii credinţei în momentul actual al Bisericii. Mai în ansamblu, în doctrina lui Irineu demnitatea omului, trup şi suflet, este puternic ancorată în creaţia divină, în imaginea lui Cristos şi lucrarea continuă de sfinţire a Duhului. O asemenea doctrină este ca şi o "cale maestră" pentru a clarifica împreună cu toate persoanele de bunăvoinţă obiectul şi limitele dialogului asupra valorilor, şi pentru a da elan mereu nou acţiunii misionare a Bisericii, puterii adevărului care este izvorul tuturor adevăratelor valori ale lumii.

Traducere: pr. Paul Butnaru

© Copyright 2007 - Libreria Editrice Vaticana

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 500, Ultimul acces: 2026-07-31 00:17:54

Timp total: 0.03s...

[]:1