Un an petrecut în marea familie a unui orăşel focolarin

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.06s...

Ştiri şi Evenimente

Un an petrecut în marea familie a unui orăşel focolarin

[2007-10-25]

La sfârşitul verii anului 2006, familia Crişan din Cluj-Napoca, alcătuită din soţul Marius, soţia Marcela şi cele două fiice ale lor, Carla şi Sara, acum în vârstă de 8 şi respectiv 2 ani, plecau pentru un an în Italia, pentru o "aventură" a unităţii şi a iubirii în orăşelul Loppiano al Mişcării Focolarelor. O "aventură" din care s-au întors îmbogăţiţi sufleteşte, gata să împărtăşească acum aceste bogăţii cu prietenii pe care i-au lăsat acasă. Ca un pas al acestei împărtăşiri, să îi ascultăm pe Marius şi Marcela vorbindu-ne despre perioada petrecută în marea familie a acestui orăşel focolarin.

- De ce aţi plecat, în urmă cu mai bine de un an, la Loppiano?
- Ca să împlinim voinţa lui Dumnezeu pentru familia noastră. Ştim că pare ciudată o astfel de afirmaţie pentru omul secolului XXI, dar vă vom explica. Loppiano este primul şi cel mai mare dintre cele 35 de orăşele ale Mişcării Focolarelor, având piatra de temelie pusă în 1964. Şcoala pentru familii, numită Şcoala Loreto, funcţionează din 1982 şi a format 1200 de familii. Aşadar, cum şcoala are 10 locuri pentru un an şi cum familiile aşteaptă în general mulţi ani ca să poată fi primite, era puţin probabil, omeneşte privind lucrurile, ca noi care eram de doar 3 ani în Mişcare să primim un loc în momentul cererii. Când ni s-a propus să mergem am spus "da", aşteptând să vedem dacă toate aceste circumstanţe vor conduce la "intrarea în şcoală".

O altă precizare poate necesară este că ştiam despre şcoală doar că este "un laborator de unitate", iar focolarinii ne spuseseră că acolo legea orăşelului este iubirea. Am fost trimişi la şcoală pentru că eram implicaţi în grupul de familii din Cluj şi doream să dăruim spiritualitatea unităţii cât mai multor familii. Concret, lucrurile au decurs cam aşa: pentru că în România Mişcarea Focolarelor este foarte tânără (originile ei sunt în Italia în anul 1943), la Şcoala Loreto a mai fost doar o singură familie, şi astfel au dorit să creeze spaţiu şi pentru noi, aşa că au început lungul drum în vederea facilitării vizelor pentru noi şi fetele noastre.

- Vă rugăm să descrieţi mai în amănunt oraşul Loppiano, şi cum a decurs aici viaţa voastră de familie.
- Loppiano este un mic orăşel modern cu case, magazine, săli pentru întâlniri, centre de artă, ateliere, mici întreprinderi în care lucrează locuitorii, biserica, şcoli de viaţă şi spiritualitate. Aici locuiesc permanent cca. 800 de persoane, iar pentru şcoli vin din cele 5 continente cca. 250-300. Primele şcoli în Loppiano au fost pentru focolarine şi focolarini, la care, în timp, s-au adăugat cele pentru familii, preoţi, călugări, călugăriţe, tineri, copii, laici.

Toţi locuitorii trăiesc după legea iubirii reciproce, legea Evangheliei: oriunde mergi şi cu oricine te întâlneşti ştii că nu vei fi judecat şi că eşti iubit aşa cum eşti. Se stabilesc relaţii de o profunzime aparte în care nimeni nu este superior altuia nici la muncă, nici la şcoală, nici la biserică. De fapt, "primarii" orăşelului, care se numesc "responsabili", sunt un focolarin şi o focolarină care se străduiesc să-i cunoască personal pe cei care vin la şcoli şi nu pierd nici o ocazie ca să îi primească şi să-i cheme pe nume, să se intereseze de cum se simt, ce face familia lor, cum este în ţara lor.

La firmele la care am lucrat am văzut cum poate exista eficienţă fără să fii controlat şi urmărit de un "şef", deoarece fiecare se străduieşte să facă cât mai bine ceea ce trebuie să facă şi mai ales nimeni nu pierde timpul; gândiţi-vă doar că li se schimbă personalul în fiecare an sau mai des, în funcţie de timpul pe care îl petrece fiecare în Loppiano, şi totuşi merg înainte şi pot plăti salariile fiecăruia...

Din 1973, există aici o cooperativă agricolă unde se face uleiul de măsline şi vinul din producţie proprie. În toamna trecută, când eram şi noi acolo, s-a inaugurat şi Polul industrial al orăşelului, primul de acest fel din Italia, dar al treilea din lume, care are ca specific faptul că toate firmele prezente în acest ansamblu se conduc după principiile Economiei de comuniune, adică o economie în care şi a produce şi a munci sunt expresii autentice ale legii evanghelice a iubirii reciproce. Şi încă ceva frumos. Aici trăiesc şi lucrează două formaţii artistice ale artiştilor focolarini, Gen Verde şi Gen Rosso, care susţin spectacole în multe ţări.

Chiara Lubich, fondatoarea Mişcării Focolarelor, dorea ca orăşelele să fie ca şi "cetatea de pe stâncă", care să fie văzută de toţi şi care să fie o mărturie că Evanghelia este adevărată şi că poate fi trăită în orice domeniu de activitate şi în orice aspect al vieţii. Care sunt urmările? Vin aici mulţi, foarte mulţi vizitatori, din Italia, Europa dar şi din celelalte continente. În perioada în care am fost noi, am primit o vizită a doi politicieni coreeni, unul protestant iar celălalt budist. Au fost duminici în care am primit în Loppiano şi 1000 de vizitatori. Ne-am întrebat şi noi ce-i atrage şi mai ales ce-i converteşte, pentru că nu văd miracole sau lucruri neobişnuite, iar impresiile pe care le trimit după ce se întorc acasă sunt impresionante.

În acest context se inserează şcoala pentru familii. Şcoala începe odată cu anul şcolar şi se termină la fel, deoarece copiii veniţi aici cu părinţii lor merg la şcoala din comună, şcoala de stat. Fiecare familie are apartamentul său, în funcţie de numărul de membri. Cu noi au mai fost familii din Australia, Irlanda, Elveţia (2), Madagascar, Filipine (2), Indonezia, Coreea.

Scoala Loreto
Cursurile erau 3 zile pe săptămână (până la prânz), iar în rest se muncea la firme pentru a ne putea întreţine; sâmbăta şi duminica aveam programe pentru vizitatorii care doreau să cunoască Şcoala Loreto. Primul sfârşit de săptămână al lunii era pentru odihna întregului orăşel. Au fost apoi toate evenimentele petrecute împreună ca într-o mare familie: aniversări, sărbătoriri, chiar un botez în familia din Irlanda, pentru că Moira a născut acolo al cincilea fiu. Ne invitam unii pe alţii la masă, până acolo încât împărţeam prânzul sau cina cu cei care în acea zi nu au avut timp să gătească, sau erau prea obosiţi pentru că fetiţa a plâns toată noaptea... A fost cu adevărat un laborator de unitate!

Cursurile de spiritualitate au fost conduse de o familie care este în slujba familiilor de peste 40 de ani, apoi au venit specialiştii, în general cu soţul sau soţia. Au fost cursuri de antropologie trinitară, psihologie, etică, pedagogie, sexologie, transmiterea responsabilă a vieţii, reglarea naturală a concepţiei, comunicare în cuplu, educaţie, administrarea banilor, sociologie, familia în societate, module de mediere familială, etc. Toate acestea au fost deosebite pentru că erau oameni care trăiau Evanghelia, trăind în familie iubirea lui Isus, şi astfel la orice început de curs aflam cine sunt şi cum încearcă să construiască unitatea în familia proprie, cum se confruntă cu cele mai variate probleme în familie şi cum relaţia lor este o permanentă lucrare a Spiritului Sfânt.

Unitatea între noi, cele 10 familii, a crescut treptat, pe măsură ce în timpul orelor de spiritualitate făceam ceea ce se cheamă "comuniunea sufletelor", însemnând împărtăşirea experienţelor spirituale provenite din trăirea Evangheliei, dar şi limitele noastre şi modul în care prezenţa Lui în noi ne-a îndemnat să reîncepem, să reîncepem mereu să iubim. Să nu credeţi că era uşor! Culturile sunt atât de diferite! Mentalităţile sunt atât de diferite! Dar iertarea şi dorinţa de a construi prezenţa Lui între noi erau permanente.

În Italia, Familiile Noi (ramura Mişcării Focolarelor care este formată din familii) sunt foarte numeroase, aşa că de Paşti am fost invitaţi la o zi a familiei, în nordul ţării, unde FN au pregătit o ieşire la iarbă verde; au participat cca. 500 de persoane, printre care comunitatea chineză din zonă. Acela a fost apostolatul nostru în afara orăşelului.

- Ce v-a impresionat cel mai mult în acest orăşel?
- Tot ceea ce v-am spus până acum şi încă: prezenţa Episcopului locului în Loppiano, ca să răspundă la întrebările celor din Dieceza lui, chiar dacă aceştia erau acolo doar pentru perioade limitate de timp; pactul iubirii reciproce (conform cu "să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu") făcut de sute de oameni (adulţi, tineri, copii) în biserică după ce l-am primit pe Isus Euharisticul; prezenţa aproape tangibilă a lui Dumnezeu în Liturghie; cei peste 80 de Episcopi prieteni ai Mişcării din diverse confesiuni creştine care, în Sanctuarul Maria Theotokos, au rostit crezul niceeno-constantinopolitan şi au făcut pactul unităţii, îmbrăţişându-se; iubirea fără limite a responsabililor şcolii noastre, care au împlinit până şi cea mai neînsemnată nevoie a noastră şi a celorlalte familii cu o umilinţă şi o uitare de sine până la jertfă; celelalte patru familii care locuiesc în casele şcolii permanent şi care au ales să slujească familiile venite renunţând la a avea o casă a lor şi renunţând la timpul lor liber; prezenţa lui Isus în mijlocul oricăror locuitori ai orăşelului datorată iubirii reciproce dintre ei. În apartamentul nostru ne-am simţit acasă, astfel încât ne-a fost foarte greu să ne întoarcem.

- Ce simţiţi că s-a schimbat după întoarcerea voastră de la Loppiano?
- Ne-am întors cu o lumină, cu claritatea de a vedea altfel toate aspectele vieţii de familie în cotidianul ei, cu forţa şi cu modelul de a trăi Evanghelia în relaţia de cuplu, în familie cu copiii şi în societate, cu convingerea că numai iubirea Lui în noi vindecă şi schimbă persoana şi societatea; cu unitatea cu celelalte nouă familii şi nu numai, cu dorinţa şi decizia de a reîncepe mereu să iubim cu toate limitările noastre pentru ca Cel Înviat să fie prezent în mijlocul nostru şi în familia noastră.

autor: Oana Capan

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 565, Ultimul acces: 2026-08-01 13:57:32

Timp total: 0.06s...

[]:1