FERICIŢI CEI FLĂMÂNZI ŞI ÎNSETAŢI (I)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

FERICIŢI CEI FLĂMÂNZI ŞI ÎNSETAŢI (I)

[2007-12-02]

"Fericirile", de pr. Claudiu Dumea

"Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate,
căci ei se vor sătura".

Ori de câte ori în Evanghelie se vorbeşte despre foame şi sete, Isus se ridică de la instinctele primare ale trupului spre alte realităţi superioare; de la foamea şi setea biologică, la foamea şi setea spirituală.

În casa din Betania, Isus îi atrage atenţia Martei care nu mai prididea cu treaba în bucătărie, cu pregătirea mâncării pentru prânz, că sora sa, Maria, care stătea la picioarele lui, hrănindu-şi şi adăpându-şi sufletul înfometat cu cuvântul care ieşea de pe buzele sale, şi-a ales partea cea mai bună.

La fântâna lui Iacob, unde se opreşte pentru a-şi potoli setea, întâlnind-o pe samariteană, Isus uită de sete pentru a-i oferi femeii cu sufletul uscat, ars de păcate, o apă de care ea avea şi mai mare nevoie. Şi îi zice: "O, dacă ai cunoaşte tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel care îţi zice: «Dă-mi să beau», tu însăţi ai fi cerut să bei şi el ţi-ar fi dat apă vie!" (In 4,10). Iar când ucenicii întorşi din oraş cu de-ale mâncării îl invită la masă: "Învăţătorule, mănâncă", el le răspunde: "Eu am de mâncat o altă mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi... Mâncarea mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4,31-32.34).

Mulţimilor care îl căutau după ce au mâncat din pâinile înmulţite în mod miraculos în pustiu, Isus le spune: "Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică" (In 6,27).

Când posteşte în pustiu şi simte foamea, Isus îi spune Ispititorului: "Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

În sinagoga din Cafarnaum încearcă să trezească în ascultătorii săi foamea şi setea după trupul şi sângele său din sfânta Euharistie: "Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35).

La bazinul Siloe, la Ierusalim, stând în picioare, Isus a strigat cu glas puternic: "Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea" (In 7,37). "Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35).

Când, în fericirea a patra, Isus îi proclamă fericiţi pe cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, pe buzele Mântuitorului cuvântul dreptate nu are înţelesul pe care îl are în limbajul nostru obişnuit. În toate dicţionarele dreptatea este definită astfel: "Principiu moral şi juridic care cere să i se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine şi să i se respecte drepturile".

Pe buzele lui Isus cuvântul dreptate are un înţeles mult mai larg şi mai cuprinzător. Dreptatea îl are în vedere pe Dumnezeu: a i se da lui Dumnezeu ceea ce este drept, ceea ce i se cuvine, a i se respecta drepturile lui Dumnezeu şi, evident, când i se dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, atunci şi numai atunci i se dă şi omului ce este al omului, i se respectă drepturile omului. Flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt cei flămânzi şi însetaţi de Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu, de perfecţiune, de sfinţenie, de nevinovăţie, de frumuseţe sufletească, de ceea ce îl apropie pe om de Dumnezeu. Pe buzele lui Isus cuvântul dreptate e sinonim cu cuvântul sfinţenie.

E vorba de o sete interioară, de o căutare înfrigurată a lui Dumnezeu, izvorul iubirii, izvorul adevărului, izvorul şi plinătatea vieţii. E acea dorinţă de paradis care îl mistuia pe apostolul Pavel când le scria filipenilor:

Nu că am câştigat deja premiul sau că am ajuns cumva la desăvârşire, dar alerg înainte, căutând să-l cuceresc, întrucât şi eu am fost cucerit de Cristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am cucerit încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, spre premiul pe care Dumnezeu ne cheamă să-l primim în cer în Cristos Isus (Fil 3,12-14).

Nimeni nu a descris în istoria Bisericii şi în literatura universală mai bine această foame şi sete mistuitoare de Dumnezeu ca sfântul Augustin, cel care în tinereţe a încercat să-şi potolească setea de Dumnezeu sorbind din mocirla otrăvită a viciilor. Scrie Augustin, amintindu-şi de acei ani trişti ai vieţii sale:

O, tu care eşti Adevărul, Adevărul, deja atunci suspinam după tine cu toate fibrele inimii mele... Pe tavele care mi se prezentau spre a potoli foamea mea de tine, în locul tău erau soarele şi luna, creaturile tale, frumoase, dar nimic altceva decât creaturi şi nu tu însuţi... Dar eu aveam foame şi sete nu de creaturile tale, ci numai de tine, Adevăr nesupus transformării, nici vreunei umbre de schimbare... Şi totuşi le înghiţeam, fiindcă aveam impresia că eşti tu, dar fără lăcomie, fiindcă nu simţeam în gură gustul tău adevărat; nefiind tu, acele plăsmuiri insipide nu mă hrăneau, ci, dimpotrivă, îmi măreau tot mai mult foamea (Conf. III, 6, 10).

Sfântul Augustin îşi aminteşte de zilele când, întors la Dumnezeu, se pregătea împreună cu un grup de prieteni să primească botezul într-un sat de lângă Milano:

Ne-ai străpuns inima cu săgeţile iubirii tale, purtam cuvintele tale înfipte în măruntaiele noastre, iar exemplele slujitorilor tăi [convertiţi] pe care din întinaţi i-ai făcut strălucitori, din morţi i-ai făcut vii, ţinuţi în centrul reflecţiei noastre erau ca un foc ce ne devora amorţeala profundă, împiedicându-ne să ne prăbuşim. Eram atât de înflăcăraţi încât toate suflările potrivnice ale limbilor perfide nu stingeau, ci înteţeau focul din noi (Conf. IX, 3, 2).

O singură tristeţe, un singur regret, îl va însoţi pe Augustin până la moarte:

Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale care nu ar exista dacă nu ar exista în tine. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; ai răspândit parfumul tău, l-am respirat şi mă mistui de dor după tine, l-am gustat şi simt foame şi sete; m-ai atins şi ard dorind pacea ta (Conf. X, 27, 38).

Foamea, setea biologică e o suferinţă şi nu o fericire. În schimb, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, de Dumnezeu sunt fericiţi. E şi acesta un paradox al fericirilor proclamate de Isus: flămând, însetat, şi totuşi fericit.

E un paradox pe care sfântul Grigore de Nyssa îl descrie în cartea sa intitulată Viaţa lui Moise. Autorul pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte pe care i le adresează lui Moise:

O, Moise, pentru că tu înaintezi cu o dorinţă înflăcărată spre ceea ce stă înainte, şi alergarea ta nu cunoaşte oboseală, nici nu pui o stavilă alergării acestei cuceriri a binelui, ci râvneşti cu înfocare lucruri tot mai mari, trebuie să ştii că în faţa mea este un spaţiu atât de mare încât nu vei putea găsi niciodată un capăt al alergării sau al zborului tău. Cu toate acestea, această alergare a ta, acest zbor al tău, dintr-un alt punct de vedere înseamnă stabilitate. Căci eu te voi statornici pe stâncă. Este cel mai mare paradox, dar stabilitatea şi mişcarea sunt un singur lucru. Desigur, în mod normal, cine urcă nu stă şi cine stă nu urcă. Aici nu; aici urcă tocmai cel care stă.

Şi conchide sfântul Grigore cu aceste admirabile cuvinte: "A-l găsi pe Domnul constă în a-l căuta fără încetare. A căuta şi a găsi nu sunt două lucruri diferite, ci răsplata căutării este însăşi căutarea". A fi însetat de Dumnezeu şi a-ţi potoli setea în Dumnezeu, nu sunt două lucruri diferite.

Spuneam mai înainte că pe buzele lui Isus foamea şi setea de dreptate înseamnă foamea şi setea de sfinţenie, de desăvârşire, căci orice pas înainte în sfinţenie, în desăvârşire, înseamnă un pas înainte, mai aproape de Dumnezeu în care ne găsim realizarea şi fericirea vieţii noastre.

"Fiţi sfinţi pentru că eu, Domnul sunt sfânt", porunceşte Dumnezeu deja în Vechiul Testament. "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din cer este desăvârşit" (Mt 5,48) - poruncă dată de Isus tuturor celor care cred în el şi vor să fie ucenicii lui.

Chemarea tuturor la sfinţenie o reaminteşte mereu creştinilor apostolul Pavel în scrisorile sale: "Voinţa lui Dumnezeu este sfinţirea voastră" (1Tes 4,3). "Fiţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu ca nişte fii prea iubiţi" (Ef 5,1).

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos. În el [în Cristos] ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui, după ce, în iubirea lui, ne-a rânduit de mai înainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos (Ef 1,3-5).

Acesta este scopul cu care Dumnezeu ne-a creat pe fiecare: din veşnicie ne-a chemat la existenţă ca să fim sfinţi, să cunoaştem planul pe care l-a avut cu fiecare dintre noi din veşnicie, să-l ducem la împlinire şi astfel să ne realizăm ca persoane umane pe pământ şi totodată să ne realizăm destinul nostru veşnic, şi anume, întâlnirea cu Dumnezeu în paradis. Câte vieţi părăduite, ratate, falimentate, câte existenţe umane nerealizate - pentru toată veşnicia nerealizate - deoarece oamenii nu ştiu care este scopul vieţii lor, nu ştiu ce au de făcut pe pământ, nu ştiu ce să facă din viaţa lor!

© Editura Sapientia
a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi
www.itrc.ro

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 825, Ultimul acces: 2026-07-25 02:46:35

Timp total: 0.03s...

[]:1