FERICIŢI CEI CU INIMA CURATĂ

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

FERICIŢI CEI CU INIMA CURATĂ

[2007-12-12]

"Fericirile", de pr. Claudiu Dumea

"Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu".

Proclamând această fericire, Isus se inspiră din psalmul 24,3-6, un psalm de pelerinaj pe care evreii îl spuneau, dialogat, când ajungeau la muntele Sionului. "Cine va putea să se urce la muntele Domnului? Cine se va urca la locul lui cel sfânt?", întrebau pelerinii în faţa porţilor templului. Preoţii răspundeau din interior:

Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată, cel care nu rosteşte minciună şi nu jură ca să înşele. Acela va primi binecuvântarea de la Domnul şi îndurare de la Dumnezeu, Mântuitorul său. Acesta este neamul celor care îl caută pe Domnul, al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob.

Nu spune Isus: fericiţi cei cu trupul curat, ci fericiţi cei cu inima curată. Prin cuvântul curăţie nu se înţelege numai castitatea. Pe buzele lui Isus cuvântul curăţie are un înţeles mult mai larg. Inima, în limbajul biblic, indică zona cea mai tainică, spaţiul cel mai profund din interiorul omului. E spaţiul unde omul face toate alegerile sale, ia toate deciziile din care izvorăsc toate responsabilităţile sale, e sediul binelui şi al răului.

Din inima omului izvorăsc sentimentele delicate şi frumoase: sinceritatea, iubirea curată, adevărul, umilinţa. Şi tot din inima lui izvorăsc sentimentele josnice, murdare, păcătoase dintre care Cristos în Evanghelia după sfântul Marcu (7,21-23) aminteşte douăsprezece: "Dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterele, desfrânările, crimele, hoţiile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele ruşinoase, invidia, calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi îl întinează pe om".

Cine va urca pe muntele Domnului? Cine va sta în lăcaşul său cel sfânt? Cei care au mâinile nevinovate şi inima curată. Mâini nevinovate şi inimă curată: mâinile sunt nevinovate, dacă inima este curată, nevinovată.

Calea binelui, ca şi calea răului, porneşte din inima omului: prima cale este largă şi duce la pierzare, spune Mântuitorul; a doua este îngustă şi duce la mântuire (cf. Mt 7,13-14). Omul este liber să aleagă oricare dintre ele.

Scrie Ch. Baudelaire, poetul francez care a făcut atâta rău prin poeziile sale, mai ales prin volumul său de versuri Les fleurs du mal (Florile răului): "Fiecărui om, în fiecare clipă, i se prezintă două solicitări simultane: Dumnezeu sau Satana, lumina sau întunericul, urcarea sau coborârea. Eu am ales să cobor" (Inima mea scoasă la vedere).

E o diferenţă între cele două căi: pentru a merge pe calea cea largă care duce la pieire şi pe care mulţi o găsesc, nu e necesar nici un efort; e de ajuns să te laşi dus de curent, să nu apeşi pe frână, să nu te opui forţei de gravitaţie, să te laşi târât de mulţimea care se înghesuie să intre pe poarta cea lată. În schimb, pentru a merge pe calea cea îngustă care duce la mântuire şi pe care puţini o găsesc, e necesar să depui efort, să dai din coate.

Aşadar, inimă curată este inima în care bunătatea nu se amestecă cu răutatea, sinceritatea nu se amestecă cu minciuna şi ipocrizia, depravarea nu se amestecă cu castitatea, cinstea nu se amestecă cu necinstea şi hoţia, iubirea şi dăruirea nu se amestecă cu ura şi egoismul. Inima curată este ca vinul curat care nu este amestecat cu apă, e ca aurul curat care nu este amestecat cu metale inferioare sau alte impurităţi.

"Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Inima este ochiul sufletului. Spune Isus: "Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este bolnav, tot trupul tău va fi plin de întuneric" (Mt 6,22-23). Dacă inima omului este curată, dacă ochiul sufletului este curat, îl poate vedea pe Dumnezeu. Dar nu-l poate vedea dacă inima este murdară, aşa cum nu poate vedea nimic ochiul acoperit de gunoaie, de praf şi impurităţi.

Reţinem, aşadar, că nu numai păcatul necurăţiei trupeşti îl împiedică pe om să-l vadă pe Dumnezeu, ci şi alte nenumărate forme de necurăţie sufletească, cum este mândria, numită de maeştrii vieţii spirituale necurăţia sufletului.

Marele scriitor şi moralist francez La Bruyire atrage atenţia că n-au înţeles nimic din cuvântul lui Cristos acei falşi evlavioşi care nu cunosc alt păcat decât desfrâul, dar pentru care a nu-şi plăti datoriile, a se bucura de răul altuia, a se îmbăta cu propriile merite, a se lăsa roşi de invidie, a vorbi de rău, a unelti, a dăuna semenilor, sunt lucrurile cele mai naturale de pe lume. În ochii lui Dumnezeu mai grave decât păcatele cărnii sunt păcatele spiritului: mândria, zgârcenia, mânia, invidia, lenea care împreună cu desfrâul şi necumpătarea în mâncare şi băutură, se numără printre viciile capitale.

Unul din vechii părinţi ai Bisericii, Teofil din Antiohia, scria:

Dacă îmi zici: arată-mi-l pe Dumnezeul tău, eu îţi voi zice: fă-mă să-l văd pe omul care este în tine şi eu ţi-l voi arăta pe Dumnezeul meu. Fă-mă să văd dacă ochii sufletului tău văd, dacă urechile inimii tale aud... Arată-mi-te, aşadar, pe tine însuţi. Fă-mă să văd dacă nu cumva eşti înfăptuitor de lucruri necinstite, hoţ, calomniator, furios, invidios, mândru, avar, arogant cu părinţii tăi. Dumnezeu nu se descoperă celor care săvârşesc asemenea lucruri, dacă mai întâi nu se curăţă de orice întinare. Aceste lucruri te întunecă ca şi cum pupilele ochilor tăi ar fi acoperite de o pojghiţă care le împiedică să vadă soarele... O, omule, dacă înţelegi aceste lucruri şi dacă trăieşti în curăţie, sfinţenie şi dreptate, îl poţi vedea pe Dumnezeu.
Pe de altă parte însă, realitatea ne arată clar că dintre toate formele de necurăţie a inimii, necurăţia în sensul obişnuit al cuvântului, adică desfrâul, sexualitatea dezordonată, întunecă cel mai mult inima omului, împiedicându-l să-l mai vadă pe Dumnezeu.

Ateismul modern a mers şi merge mână în mână cu revoluţia sexuală, cu erotismul, cu nudismul, cu pornografia. Nu întâmplător dintre cele 12 păcate care ies din inima omului, despre care vorbeşte Isus, trei se referă la sexualitatea dezordonată: adulterele, desfrânările, faptele ruşinoase.

Apostolul Pavel în Scrisoarea către Romani spune clar că dezmăţul şi perversităţile sexuale la care s-au dedat păgânii le-a întunecat mintea, astfel încât nu l-au mai cunoscut pe Dumnezeu. "De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase... Fiindcă n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate... şi inima lor fără pricepere s-a întunecat" (cf. Rom 1,18-32).

Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă, cu alte cuvinte, gândul apostolului Pavel:

Când această patimă josnică pune stăpânire pe un suflet, nu-i mai îngăduie să vadă nimic: nici prăpastia spre care se îndreaptă, nici iadul, nici teama de oameni, nici teama de Dumnezeu; e ca acei ochi lipsiţi de vedere care nu primesc lumină, chiar dacă fixează soarele în plină amiază (Hom.2 in I ad Cor.).

© Editura Sapientia
a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi
www.itrc.ro

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 897, Ultimul acces: 2026-07-29 04:22:22

Timp total: 0.05s...

[]:1