Între deschiderea universală şi atenţia faţă de particular

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Între deschiderea universală şi atenţia faţă de particular

[2008-01-20]

pr. Alessandro Pronzato

Mielul nu trebuie să aibă gheare...

Să notăm îndată doi termeni: slujitor şi miel. Slujitor al lui Dumnezeu este cel care este însărcinat să participe la un plan şi să-l ducă la îndeplinire. Deci se subînţelege ideea de dăruire totală pentru o cauză. Mielul indică ascultarea, docilitatea. Şi este subînţeleasă ideea unei iubiri lipsite de apărare care ajunge până la jertfirea supremă, la sacrificiul de sine.

Este semnificativ faptul că, în limba aramaică, acelaşi termen indică atât pe slujitor cât şi mielul. Deci cele două imagini, în lecturile de astăzi, se suprapun. Isus, mielul lui Dumnezeu, are misiunea de a lua asupra sa, să ridice "păcatul lumii". Ciudat. Tocmai mielul, un animal care nu poate fi considerat "de povoară", care nu ne face să ne gândim la forţă şi robusteţe, ia asupra sa, se împovărează cu greutatea cea mai zdrobitoare. Grămada înspăimântătoare a răului este luată, ridicată de creatura cea mai slabă, cea mai ascultătoare.

Astăzi avem impresia că nu ne încredem prea mult în miel, cel puţin conform interpretării "extreme" făcute de Cristos.

Nu a fost eliminat de tot, se continuă să fie exaltat, dar s-a încercat, cu stângăcie, să-l... fortifice, injectându-i în vene doze puternice de agresivitate, ajungând să-i schimbe natura (sunt operaţii de inginerie genetică care sunt făcute, în mod clandestin, dar cu toate binecuvântările trebuincioase, în laboratoarele sacre). Şi astfel avem un miel semeţ, dominator, care adesea îşi arată ghearele, scoate un sunet care se aseamănă cu un răget, îşi netezeşte blana şi îşi arată dinţii în faţa oricărui atac, îşi ia atitudini provocatoare, trufaşe, sfidătoare, loveşte puternic cu copita, aruncă priviri ameninţătoare, revendică cu încăpăţânare drepturile proprii la locul de păscut.

În sfârşit, nu se mai resemnează să fie victima de jertfit. Şi pentru că o socoteşte depăşită, şi oricum ineficace. Ca şi cum ar spune: pentru a combate răul din lume ne trebuie altceva. Mielul - cel puţin cel tradiţional - nu este potrivit pentru luptă, prea timid, supus, incapabil să reacţioneze aşa cum trebuie, excesiv de îngăduitor, bun numai de a fi călcat în picioare... Astăzi trebuie schimbat registrul. Şi astfel este prezentat un hibrid, care chiar dacă nu este îmbrăcat ca un lup, nu mai păstrează desigur nici o vagă asemănare cu mielul.

Nevinovăţia - trebuie dovedită - este fluturată ca un motiv de privilegiu, de ţinere la distanţă dispreţuitoare faţă de păcătoşi, de refuz al solidarităţii faţă de cei păcătoşi. Cât priveşte vărsarea sângelui... să o dovedim! Se ajunge până la impresia că crucea trebuie mânuită, dacă nu tocmai ca o armă (dar se întâmplă şi asta), desigur ca un steag pentru a da semnalul revoluţiei, luând revanşa dorită asupra duşmanilor. Ultimul lucru la care ne gândim este că ea (crucea) este instrumentul făcut într-adins pentru a ne lăsa răstigniţi.

Şi nu ne dăm seama că acest miel echipat pentru luptă, pentru dominare, departe de a îndepărta răul din lume, sfârşeşte prin a-l mări. Poate este momentul în care creştinii trebuie să găsească curajul să se întoarcă pentru a adopta un stil de blândeţe, înţelegere, tandreţe, dăruire tăcută, modestie, solidaritate reală cu cei slabi. Mielul "agresiv" îşi scutură de pe umeri păcatul lumii, nu îl elimină. Mielul lui Dumnezeu, în schimb, nu ezită să-l "poarte", până la acceptarea distrugerii proprii.

Păcatul este închiderea

Dar ce este, precis, "păcatul lumii"? Poate să fie suma păcatelor tuturor oamenilor. Evident şi păcatele mele fac parte din păcatul lumii. Totuşi expresia indică, poate, închiderea, retragerea în sine, închistarea în lucrurile particulare şi refuzul universalului. Poporul lui Israel, ascultând cuvintele lui Isaia adresate slujitorului lui Jahweh (prima lectură), se gândea la împlinirea promisiunii pur şi simplu în termeni de reîntoarcere în teritoriul patriei după experienţa arzătoare a exilului. Dar această concepţie este prea restrânsă faţă de planul lui Dumnezeu.

Redobândirea unităţii naţionale nu este suficientă. Trebuie să se deschidă către un orizont mult mai vast, să nu se lase închis de scheme particulare de privilegiu, suficienţă şi prezumţie. Slujitorul lui Jahweh are misiunea să treacă peste graniţele Israelului, să ducă mântuirea la toate popoarele, să fie lumină pentru toate popoarele. Tradiţiile iudaice au sfârşit prin congelarea, sufocarea spiritului promisiunii. Profeţia cu respiraţie universalistă s-a asfixiat, mumificat, s-a strâns în faşele vederilor naţionaliste şi sectare. Isus, slujitorul lui Dumnezeu, rupe acea crustă tare care ţinea Duhul încarcerat, îl eliberează, dă viaţă cuvintelor antice sclerozate, redă vestirii dimensiunea sa universală. Aşa ar trebui să fie pentru Biserică.

Mereu este o siguranţă precedentă care trebuie abandonată. De făcut o rocadă. De respins o atitudine de frică. De înlăturat un stil de suficienţă. O preocupare obsesivă de sine, o eliberare de un instinct de apărare. Un teritoriu intact de explorat. De deschidere spre un timp noi. De înfruntat situaţii istorice inedite cu spiritul golit de prejudecăţi. De ajutat să participe oameni "neaşteptaţi" la moştenirea fiilor Împărăţiei. Oameni veniţi "de departe" care sunt primiţi ca purtători de valori neînchipuite.

De ce fidelitatea este invocată aproape totdeauna în cheie imobilă de conservare, de suspiciune faţă de orice schimbare, de aderare la tradiţii? De ce nu se insistă şi asupra datoriei de fidelitate faţă de profeţie care, fără a renega tradiţia, ba chiar pornind de la ea, despuind-o de faşele asfixiante şi paralizante, să pătrundă cu curaj şi luciditate spre întâlnirea cu viitorul, să explodeze implicaţiile actuale ale promisiunii? Nu este vorba de a privi sau exalta realizările trecutului, ci de a observa posibilităţile prezentului, energia potenţială a viitorului. Nu, deci, regrete pentru ceea ce a fost, ci atenţie faţă de încolţirea subterană de astăzi.

Utopia este de acord cu caracterul concret

Totuşi deschiderea universală nu mai este separată de angajamentul particular. A cultiva utopia nu ne scuteşte de caracterul concret. Se pot folosi orizonturi nemăsurate, rămânând totuşi fixaţi pe frontiera propriei datorii "parţiale". Un credincios reuşeşte să fie "lumina neamurilor" şi atunci când aprinde o flacără mică de fidelitate, dăruire, sacrificiu, în mediul familiar sau în mica biserică locală.

Slujirea făcută celui mai apropiat vecin poate deveni o slujire făcută omenirii întregi. Un pas spre o singură persoană, neglijată, poate fi important ca o călătorie până "la marginile pământului". O necedare pe tărâmul coerenţei, al onestităţii, al dreptăţii, al sincerităţii, poate să devină un element de mântuire pentru toate popoarele. Este posibilă o implicare în istorie, fără a abandona pentru aceasta terenul modest al faptelor zilnice.

Profeţia nu are nevoie de afectare sau declaraţii zgomotoase. Ea merge cu picioarele goale, cu discreţie, pe terenul vieţii de fiecare zi, şi introduce în ea pe furiş sămânţa promisiunii, germenele viitorului. Viitorul lui Dumnezeu este viitorul omului împreună.

Ceea ce ne separă de comuniune...

Atacul din scrisoarea lui Paul către creştinii din Corint (a doua lectură) uneşte cele două dimensiuni ale universalului şi ale particularului. Apostolul, într-adevăr, se adresează Bisericii universale a lui Dumnezeu care se întrupează în acea mică parte locală care este comunitatea din Corint. Biserica se manifestă şi se exprimă în comunităţile locale. Îndată după aceea, însă, apostolul dilată spaţiile şi include creştinii acelei biserici într-o perspectivă universală: "... chemaţi să fie sfinţi, împreună cu toţi aceia care în orice loc cheamă numele Domnului nostru Isus Cristos".

Comunitatea locală riscă mereu să se închidă în sine însăşi, să se separe, să se înstrăineze de viaţa Bisericii în totalitatea sa. Deci: revendicarea legitimă a particularului, dar şi apartenenţa la comuniunea universală. Paul recunoaşte creştinilor săi dreptul de a fi ceea ce sunt, dar le aminteşte, nu numai datoria de a fi sfinţi (aceasta este şi nu alta chemarea lor!), dar să fie împreună cu ceilalţi.Corintul forfotea de hamalii din port, marinari, comercianţi, meşteşugari, prostituate, intelectuali... Toţi aceştia au fost înglobaţi (sfinţiţi) în Cristos Isus şi fac parte dintr-un popor (poporul celor care "cheamă numele Domnului").

Nimănui nu-i este permis să trăiască izolat, sau să se refugieze în grupul propriu. Toţi sunt invitaţi să vadă şi să simtă "larg". Un creştin individualist refuză să aducă aportul propriu de neînlocuit Bisericii, dar prin aceasta se izolează inexorabil de bogăţia care i-ar fi venit din patrimoniul comun. În sfârşit, sărăceşte şi este sărăcit.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1537, Ultimul acces: 2026-09-23 22:09:17

Timp total: 0.03s...

[]:1