Arhidieceza de Bucureşti la ceas aniversar: 1883-2008

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Arhidieceza de Bucureşti la ceas aniversar: 1883-2008

[2008-04-25]

'Pe 28 aprilie vom marca printr-un program special acest aniversar la care nu atât numărul anilor ne impresionează, ci, mai degrabă, lucrarea lui Dumnezeu şi a harurilor sale de multe feluri în biserica noastră locală pe tot parcursul acestor 125 de ani. Dacă luăm în considerare prima perioadă din viaţa Arhiepiscopiei, 1883-1948, putem spune că a fost un timp de înflorire, de creştere, în ciuda greutăţilor şi, mai ales, a celor Două Războaie Mondiale.'
'Din Vicariat Apostolic a devenit Arhidieceză şi, treptat, a început să se asemene tot mai mult cu orice Dieceză din lumea catolică. Spuneam de înflorire; primele `flori` au fost Catedrala, terminată în 1884 şi deschiderea primului Seminar pentru formarea clerului diecezan; în 1852 sosesc surorile IMBV (`Doamnele Engleze`); în 1861 vin la Bucureşti `Fraţii Şcolilor Creştine`; trebuie să ne amintim şi de sosirea surorilor `Notré Dame de Sion`; în 1906 îşi încep activitatea în Bucureşti surorile `Sfântului Vincenţiu de Paul`; în 1909 se înfiinţează `Societatea Catolicilor din Bucureşti` şi `Revista catolică`. În aceeaşi perioadă sunt construite alte noi biserici în Arhidieceză. Între cele Două Războaie Mondiale a fost semnat şi Concordatul cu Vaticanul, prin care Bucureştiul devenea Mitropolie, având sufragane Diecezele romano-catolice din România. [...]'
'Am pus anul 1948 ca an limită al primei perioade din istoria Arhidiecezei tocmai pentru că atunci multora li s-a părut sfârşitul vieţii catolice din Bucureşti şi din împrejurimi. Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, Arhiepiscopul Cisar a fost forţat să-şi dea demisia încă înainte de 1948, şcolile au fost desfiinţate şi luate de Statul comunist, celelalte opere sociale distruse, majoritatea diecezelor desfiinţate, congregaţiile călugăreşti scoase în afara legii, preoţii asistau la atâtea simulacre de procese etc. Aşa s-a intrat în perioada 1948-1989, cu crucea în spate. Prin puşcării, domicilii forţate, supravegheri, teamă, nesiguranţă, tăcere. Când puterea comunistă a fost sigură că pentru ea nu mai existau pericole majore, a început să arate o faţă mai omenească. A deschis, în 1964, uşile puşcăriilor pentru deţinuţii politici şi i-a eliberat pe cei care au mai supravieţuit. După 1964 nu au mai arestat preoţi, decât cu foarte rare excepţii. Autorităţile au început să vorbească mai frumos, chiar să `deplângă` greşelile trecutului. Oricum, Biserica Romano-Catolică a fost profund mortificată de supraveghere şi control, izolată de restul lumii catolice şi de Vatican, expusă capriciului conducătorilor comunişti. [...]'
'A treia perioadă din cei 125 de ani, cea cuprinsă între 1989-2008, este prea aproape de noi ca să o apreciem cum se cuvine, istoriceşte. Oricum, în 1989, la Revoluţie, am tras atât de mult aer proaspăt în piept, încât tuşim şi astăzi, acuzându-ne de imprudenţă respiratorie. Ştim totuşi că nimeni nu a murit din cauza unei supradoze de speranţe. Din această mare încărcătură de speranţă au crescut după 1989 în Arhidieceză multe lucruri frumoase. S-a mărit numărul parohiilor şi al congregaţiilor, al bisericilor noi, al iniţiativelor caritative etc. Am crescut în cele ce ne lipseau. Am reluat şi contactele mai normale cu alte Biserici Catolice din Europa şi din lume, am încercat, fără să ne dăm seama că imităm ceva, să refacem ce aveam odinioară: prezenţa călugărească, şcolile, alte activităţi sociale.'
'Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce am reuşit să împlinim. Sigur că sunt şi realităţi care ne tulbură gândul. După Conferinţa de la Bologna privind reforma învăţământului universitar, nu am mai avut voie să pregătim la Institutul Teologic duble specializări şi, ca atare, restructurarea impusă de situaţie a adus neplăceri multor profesori. În alt context, ne gândim la situaţia Catedralei ameninţată de construcţia alăturată. Şi ce să mai spunem de migrarea credincioşilor catolici în căutare de lucru în alte ţări. Ne vine în minte rugăciunea Psalmilor `Priveşte Doamne [...] şi ia aminte la neputinţa noastră`. Sigur că l-am putea ruga pe Domnul să privească şi la altele, de exemplu, la mulţimea celor care frecventează bisericile noastre, la fidelitatea preoţilor, a călugărilor şi a călugăriţelor noastre, la preoţii care ajută alte Biserici locale din Europa şi din America, la grădiniţele şi şcolile noastre de toate gradele, la tineretul nostru catolic, la diferitele organizaţii şi fundaţii care prin viaţa şi activitatea lor vestesc legea iubirii conform Evangheliei.'
'Dacă perioada 1948-1989 s-ar putea numi perioada încercării şi a ispitirii dureroase, cea de acum, 1989-2008, s-ar putea defini ca timpul revenirii şi al refacerii normalităţii în Biserica locală. Putem spune că în cei 125 de ani am cunoscut în atâtea feluri Moartea şi Învierea Domnului. Pe acestea le spunem mai departe celor care vin cu noi şi după noi! Sigur că printre aceste rânduri sunt multe lucruri acoperite de tăceri, voluntare şi involuntare. Nu am scris ca specialist în istorie sau în alte discipline, ci ca om care ştie că Dumnezeu ne stă alături prin semnele Crucii şi Învierii. Doamne, `către tine îmi ridic ochii, către Tine care locuieşti în Ceruri`!' (Fragmente dintr-o scrisoare a IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, publicată pe ARCB.ro)
(Sursa: Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 761, Ultimul acces: 2026-07-30 21:56:14

Timp total: 0.03s...

[]:1