© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0,36s...
Ion Agârbiceanu: preot, scriitor, academician, parlamentar[2008-11-04]Profesoara Cornelia Frișan a predat mulți ani tinerelor generații limba latină și română. După pensionare nu s-a retras ci dimpotrivă a devenit mai implicată în viața Bisericii Greco-Catolice, în special prin funcția dânsei de conducere a Departamentului de Învățământ-Cultură al AGRU Național. În ultimii ani a fost invitată în mai multe centre ale Asociației Generale a Românilor Uniți pentru a vorbi despre figura pr. Ion Agârbiceanu. În această lună, octombrie, în cadrul Zilelor Acțiunii Catolice, a repetat inițiativa unei seri dedicate acestei personalități, în capela Sf. Iosif din centrul Clujului. Am profitat de eveniment pentru a îi solicita un interviu.- Regimul comunist s-a descurcat într-un fel bine și cred că pentru mulți Ion Agârbiceanu este un scriitor, prea puțini știind faptul că a fost și preot, încă preot al singurei Biserici de care statul comunist s-a temut într-atâta încât a trecut-o în ilegalitate în 1948. Ne-ați putea schița un scurt portret al acestei personalități a Bisericii Greco-Catolice? - Ion Agârbiceanu (n. 1882 Cenade - m. 1963 Cluj) este, în esență, un strălucit continuator al Școlii Ardelene: prin formație, în Școlile Blajului și apoi la Seminarul Teologic Central și apoi la Facultatea de litere din Budapesta; prin idealuri - ridicarea neamului său la lumină; prin credință, cultură și civilizație, ca și prin faptele vieții sale de preot greco-catolic (protopop onorar de Blaj, în 1920, protopop unit al Clujului din 1930 și canonic din 1931) și de prozator român clasic, autor al unei opere de zeci de volume, în seria consacrată a Operelor Alese. Dincolo de smerenia și de modestia persoanei, recunoaștem trăsăturile distinctive ale marilor corifei: credința profundă, setea de cultură, asumarea, cu determinare și perseverență, din prima tinerețe, ca proiect de o viață, a lucrării spre folosul neamului său, prin cei doi talanți ce i-au fost dăruiți: harul părintelui sufletesc și talentul literar. Mutatis mutandis, Agârbiceanu, în datele timpului său și cu puterile sale, face ceea ce un Samuil Micu sau un Gheorghe Șincai făceau la vremea lor: iese în lume și lucrează pentru semenii săi, în numele Domnului. Este o experiență de viață, trăită, pe care, la rândul său, o recomandă celor tineri prin personajul său din Pustnicul și ucenicul său: "ieșind în lume, unde te așteaptă mii de frați, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte și învățătură, ai, de acum, și credință. Pasă și fă-ți datoria"[1]. Cât privește averea, cu această ispită părintele Agârbiceanu n-a fost niciodată încercat, a trăit toată viața la limita sărăciei, zbătându-se și umilindu-se ades pentru a asigura familiei sale: soția, soacra și cei patru copii, o viață decentă. A fost întocmai cum o prefigurase el însuși în replica unui personaj, pe vremea studenției budapestane: "m-am înscris în șirul celor care aveau să fie luminătorii poporului și sărăcia înt rupată. Firește, la aceasta din urmă nu m-am gândit..."[2] Ion Agârbiceanu a trăit în cea mai strălucită, dar și cea mai zbuciumată vreme a românilor: Unirea și România interbelică. Ca preot, trăiește războiul și refugiul, este preot militar în corpul voluntarilor ardeleni și bucovineni la Hârlău; desigur, scoate acolo, împreună cu un prieten, un ziar de front. Este un timp al împlinirii și Agârbiceanu își revarsă bucuria copleșitoare a Unirii într-o scriere emoționantă, O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea țării, 1918: "îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoșilor...". Este apoi membru în Marele Sfat Național, deputat de Șeica Mare, apoi de Aiud, senator și vicepreședinte al Senatului. Niciodată, însă, Agârbiceanu nu se reprezintă aici pe sine, el nu încetează a fi un preot în reverendă în Senat, pentru ca din sfatul țării să nu lipsească nici o clipă credința, cuvântul lui Dumnezeu. El este, în mod declarat, un preot greco-catolic, iar prezența sa aici este o onoare pentru Biserica Greco-Catolică; nu este însă mesager al unei anume Biserici, ci se adresează tuturor românilor așa cum numai un preot o poate face: în acele momente istorice, de mare tensiune, părintele Agârbiceanu prilejuiește contactul cu Dumnezeu, prin gest, prin vorbă și prin faptă. Cât anume din demersul său spiritual a fost valorificat atunci este greu de apreciat, dar exemplul rămâne și poate rodi în timp. La nivelul de vârf al ierarhiei greco-catolice, efortul său este bine înțeles și apreciat: în 1920, Mitropolitul de pie memorie Vasile Suciu îi scrie: "Luând în considerare șirul lung de ani în cari preaonorat frăția ta ai lucrat pe terenul păstorirei sufletești și al publicisticei, în semn de recunoștință și mulțumită părințească și dorind a-ți da îndemn nou spre activitatea neobosită pe aceste terene importante pentru binele sfintei noastre Biserici, am aflat în Domnul să te numim protopop onorar..."[3] Trebuie să înțelegem că, dacă părintele Agârbiceanu a răspuns, cu mare efort personal, tuturor provocărilor vremii, sperând, cu fiecare, într-o posibilă soluție pentru interesul național, dezamăgirea a fost, de fiecare dată, dureroasă. O simțim urmărindu-i munca de jurnalist la marile publicații politice ale vremii, de la Patria Partidului Național, Liga Poporului a lui Argetoianu, sau Ramuri a lui Iorga și înțelegem de ce, în timp, a renunțat la acest fel de ieșire în lume. Vorbind despre publicistica literară, în care, de asemenea, Agârbiceanu a investit un efort enorm, se observă anumite preferințe, datorate mai mult apropierii sufletești de mentorii unor reviste precum Sămănătorul, pentru Nicolae Iorga și pentru colaborarea lui Sadoveanu, revistă cu un deosebit impact asupra tinerilor studenți români de la Budapesta, reuniți în Societatea de lectură Petru Maior, după modelul României June, de la Viena, sau, tot astfel, pentru Luceafărul, pentru Oct. C. Tăslăuanu, ca și altele precum Viața Românească, Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Universul literar, Familia, Tribuna. Însă, ca toți marii creatori, el nu poate fi anexat unui curent literar sau altul, ca adept sau promotor al programului unei anume mișcări literare, creația sa crescând în spațiul propriului său program, de timpuriu cristalizat. Poate tocmai acest refuz tacit, dar consecvent, al alinierii explică exigența ades supradimensionată cu care critica literară interbelică abordează opera literară a părintelui scriitor, reproșurile acesteia privind compoziția și stilul, precum și scepticismul cu care aceasta privește destinul în timp al operei sale. Tipul de scriitor care a fost Ion Agârbiceanu se înscrie mai degrabă într-o definiție sui generis, pe care, mai târziu, o face Camil Petrescu, spunând că, în fond, un scriitor nu este decât un ins talentat care relatează în scris, cu maximă sinceritate, ceea ce a trăit el însuși sau cei pe care i-a cunoscut. Criteriul sincerității și profunzimea observației condiției umane în revelația întâlnirii ei cu Dumnezeu, general-umanul așadar, este criteriul valoric suprem al operei lui Agârbiceanu. Profesorul Ion Breazu, strălucită personalitate a Universității clujene în perioada interbelică, scria, pe bună dreptate că: "Această umanitate de nobilă calitate este nota cea mai de preț a operei lui Ion Agârbiceanu... Pentru cei în inima cărora umanul vibrează cu intensitate, el va fi mereu actual"[4]. Cred că putem vorbi și aici de un model Agârbiceanu, din perspectiva unui public țintă căruia se adresează demersul său literar, ca și cel civic, la care mă refeream anterior, ambele cu profunde conotații spirituale, creștine. La nivelul de vârf al unei alte ierarhii, cea a literaturii române a vremii de astă dată, aprecierea nu se lasă așteptată: în iunie 1919, Ioan Alexandru Brătescu - Voinești, președintele Academiei Române, îi scrie: "Academia Română, aprețiind activitatea desfășurată de sfinția voastră pe tărâmul literar, v-a ales... Membru Corespondent al ei în Secțiunea literară..."[5] pr. Ion Agârbiceanu - Știm că de multă vreme căutați să îi popularizați opera, atât prin retipărirea unor lucrări cât și prin conferințe pe care le-ați ținut în diverse colțuri de țară pentru a-i evoca persoana. Toate acestea în structura AGRU (Asociația Generală a Românilor Uniți). - ASTRA și AGRU sunt două momente importante ale biografiei lui Agârbiceanu, definitorii pentru felul exemplar în care el și-a valorificat talanții care i-au consacrat cognomenul de părinte - scriitor. A fost secretar al Astrei și redactor al revistei asociației, Transilvania, revistă lunară de cultură, dar despre această asociație, reactivată astăzi, se știe mai mult. Mai puțin se știe despre AGRU, Asociația Generală a Românilor Uniți, asociație a laicilor greco-catolici, în spiritul inculturat al Acțiunii Catolice, al cărei membru fondator și părinte spiritual a fost Ion Agârbiceanu din 1929, de la întemeiere, până în 1948, la desființare, prin actul de dizolvare a BRU. Iată cum prezintă Ion Agârbiceanu AGRU la începuturile sale: "Bun, luminat și creștinesc gând au avut Arhiereii noștri când au primit să stea în fruntea unei tovărășii, a unei asociații a mirenilor români uniți din toate diecezele provinciei mitropolitane ale Bisericii române unite cu Roma... Îndemnul pentru astfel de tovărășii ale mirenilor catolici a pornit, în toată lumea[6],de la învățătorul cel dintâi al Bisericii, de la Papa de la Roma. El a văzut că luptele ce are de purtat Biserica cea adevărată în toată lumea sunt, din zi în zi, mai grele și că e nevoie să sară în apărarea ei nu numai preoții, clericii, ci și mirenii... Ținta Agrului... nu este numai apărarea Bisericii, ci și creșterea și întărirea credinței și a vieții religioase între membrii săi. Ținta de căpetenie este deci de a ne forma în aceste societăți creștini din zi în zi mai buni, mai evlavioși, mai cinstiți, mai curați, mai drepți. Să umplem aceste tovărășii cu viață sfântă, creștinească!"[7] În acest context, Agârbiceanu își asumă demersul dificil de reîncreștinare printr-o evanghelizare de masă, mobilizând prestigioase personalități ale vremii, într-un admirabil model de colaborare Biserică-laicat. Deschide două linii de acțiune: una de nivel popular, adresată cu prioritate satului, și una destinată clasei culte. Inițiază și conduce un Buletin AGRU, difuzat în mod exemplar, până în sătucul cel mai îndepărtat, dedicat vieții spirituale, cu articole de interes general din sfera culturii creștine, a educației morale și cetățenești, precum și cu semnalarea activităților altor asociații creștine, e.g. Asociația Mariană. Își mobilizează colaboratorii în conferințe itinerante pe teme de interes național, e.g. Alexandru Borza Problema copiilor în România. Pentru linia populară deschide, între anii 1930-1931, seria editorială Biblioteca poporală AGRU cu 10 broșuri, tipărite la Beiuș, cu sprijinul și binecuvântarea Episcopului martir Valeriu Traian Frențiu, într-un veritabil program catehetic, pe înțelesul tuturor (Rugăciunea Domnului, Suspinul creștinului, Căile Fericirii, Mântuitorul, Vița și mlădițele, Răul din lume, Două comori, Preacurata, Nicodim, sluga lui Dumnezeu, Teodora, maica cea bună)[8]. În aceeași intenție, publică în broșură conferințele itinerante precum și textul exercițiilor spirituale pentru preoți, dar adresate în mod evident întregii clase culte a României[9]. Se adaugă la aceste scrieri explicit catehetice, în termenii confesiunii greco-catolice, dar fără ostentație și cu un vizibil efort de adresare generală, texte literare implicit creștine[10], în care se poate regăsi orice creștin. Regăsim aici modelul Agârbiceanu de adresare generală în ceea ce s-ar putea numi oferta BRU către neam, un dar de apă vie din fântâna darurilor, care n-a secat niciodată, izvorând din credința fermă a părintelui scriitor în vocația luministă a Bisericii sale: "și azi, ca și în trecut, Biserica unită e de cel mai mare folos neamului românesc..."[11] În această speranță, Agrul de astăzi își propune reluarea unei tradiții prin reeditarea cărților părintelui scriitor și scoaterea lor în lume. Efortul nostru este modest, dar el se dorește a fi un semnal: Agârbiceanu ar trebui să intre într-un program mai larg de salvare și de valorificare a marilor valori culturale și spirituale, fără de care a vorbi despre identitate națională, branduri, vocație europeană, model creștin etc. este o mare ipocrizie. - Într-o epocă a internetului, când noutatea e căutată cu aviditate, ce interes credeți că mai prezintă un scriitor din prima parte a secolului XX? Se poate vorbi de o actualitate a sa? - Noutatea la care faceți referință a fost și va fi mereu căutată, mai ales la vârsta tinereții, dar atunci când vorbim de general - uman ca subtext referențial al demersului operei părintelui scriitor, atât cea explicit omiletică precum și cea literară, de inspirație creștină, carența de noutate se poate referi la abordarea modernă, la efectele stilistice, la format, și la limbaj, dar substanța comunicării și mesajul sunt nemuritoare: omul, tânăr sau bătrân, în efortul de a se descoperi și de a se înțelege pe sine și de a-L găsi pe Dumnezeu, răspunsul la întrebările existențiale, care bat ca viforul cel de la miază-noapte, dar și frumusețea copleșitoare a lumii, neprețuitul dar al vieții și cutremurătoarea taină a iubirii, din care s-a zămislit ordinea naturală cu toate minunățiile ei și ordinea supranaturală cu adâncurile ei și cu frumuseți neasemănate. Ce oferă Agârbiceanu omului modern? O invitație la frumusețea lumii, în cântec[12], în miresme[13], pădurea și depărtările[14], o excelentă rețetă pentru depresii nervoase[15] în iubirea aproapelui, cunoașterea de sine și capacitatea de a se învinge pe sine însuși[16], descoperirea unicității persoanei și a drumului în viață[17], optimismul luminos al celei de a doua nașteri[18]. Este imposibil să inventariem aici comoara de daruri a literaturii creștine a părintelui scriitor, dar ceea ce mi se pare important de semnalat este forța argumentului, capacitatea de influențare a sufletului și, mai ales, soluția oferită de fiecare dată, cu iubire și cu încrederea deplină în bunătatea și îndurarea divină. Și aici, Agârbiceanu ne oferă un model, o soluție pentru cea mai dificilă problemă a timpului nostru: nefericirea unor generații care nu pot transmite generației următoare, așteptate, moștenirea culturală și spirituală. Agârbiceanu poate recupera și reuni chiar și aceste incompatibile generații. Note [1] Ion Agârbiceanu, Scrieri creștine, ed. Buna Vestire, Blaj, 2008, p. 335 [2] cf. Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, ed. Minerva, 1972, p. 45 [3] Ibidem, p. 295 [4] cf. Ion Buzași, prefața la Ion Agârbiceanu, Scrieri creștine, p. 16 [5] Cf. Mircea Zaciu, op. cit., p. 294 [6] În aceiași ani se întemeiază asociații ale Acțiunii Catolice în Spania și Argentina. [7] Ion Agârbiceanu, Vița și mlădițele, în Căile fericirii, ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, p. 271 [8] Retipărite în Biblioteca AGRU, la Blaj, ed. Buna Vestire, 2004, sub titlul Căile Fericirii [9] Ion Agârbiceanu, Fața de lumină a creștinismului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1941, reeditată în seria Biblioteca AGRU, ed. Buna Vestire, Blaj, 2005 [10] Luncușoara în Paresemi; Pustnicul și ucenicul său; Slujbă românească; Ieșit-a semănătorul; Ceasuri de seară; Amintirile; Robirea sufletului; Chipuri și icoane; Minunea; Povestiri din viața preoțească; Legea trupului; Legea minții; Arhanghelii; Licean odinioară; Familia creștină; Vremuri și oameni I-III; În pragul vieții etc. [11] Ion Agârbiceanu, Vița și mlădițele, în op. cit., p. 267 [12] Cântece, Amintirile, în Cuiburi cu soare, ed. Limes, 2007. [13] ibidem [14] ibidem [15] ibidem [16] Pustnicul și ucenicul său [17] Ceasuri de seară și Amintirile, în Cuiburi cu soare [18] ibidem autor: Radu Capan Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 928, Ultimul acces: 2026-06-05 10:50:33
|
Timp total: 0,37s...
[]:1
