Importanţa cuvântului "apoi"

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Importanţa cuvântului "apoi"

[2009-04-19]

pr. Alessandro Pronzato

Pentru credinţă poate să fie suficient

'...Acestea au fost scrise pentru ca să credeţi'. Ioan, pentru o dată, se descoperă. Ne revelează secretele meseriei sale de scriitor, în raport cu această operă deosebită. Avea la dispoziţie un material deosebit de bogat, dar nu a reţinut ca oportun să consemneze totul pe hârtie sau pergament: 'Multe alte semne a făcut Isus în prezenţa discipolilor săi, dar nu au fost scrise în această carte'. Arta scriitorului constă în a tăia, a limita, a suprima, a elimina, a sustrage, decât să adauge. Italo Calvino vorbeşte despre 'ridicarea greutăţii' - cum spune Paul Valery - uşurinţa tipică a păsărilor, nu ale penelor.

Dar pentru Ioan preocuparea nu este desigur aceea a stilului literar. Ceea ce are la inimă este cu totul altceva. '...Nu au fost scrise în această carte'. Nu tot ceea ce ar fi putut satisface curiozitatea noastră este 'interesant' pentru credinţă. 'Acestea au fost scrise ca să credeţi...' Adică: aceasta ar trebui să fie suficient pentru credinţa voastră. Este inutil să căutăm altceva. Mulţumiţi-vă cu aceasta.

Puţinul nu ne este suficient

În schimb noi căutăm şi pretindem mereu altceva. Predici care se repetă. Totuşi ne-ar ajunge una. Cărţi în flux continuu. Şi să spunem că ar putea fi substituite de o singură Carte. Experienţe, confruntări, întâlniri. Şi totul pentru... a nu ne decide niciodată să credem cu adevărat. Facem paşi în orice direcţie, alergând după renumele maeştrilor prestigioşi sau la fapte senzaţionale. Dar pasul credinţei proprii nu reuşim să-l facem. Nu poate o 'Summa' să fie mai utilă pentru credinţă decât o simplă frază din Evanghelie sau din bâlbâiala stângace a unui mistic copleşit de lumină.

Un minuscul indiciu, un detaliu, un semn mic, pot să fie suficiente mai mult decât sute de probe şi demonstraţii. O chemare discretă, observată în adâncul inimii, se poate descoperi mai convingătoare decât o discuţie doctă. Calea credinţei este deschisă de o lumină trecătoare, şi nu trebuie să apară total luminată, fără vreo umbră. Ajunge puţin pentru a crede. Cineva poate să parcurgă o cale foarte lungă, continuând să caute şi să întrebe fără rezultat. Apoi, într-o zi, cine ştie cum, un lucru de nimic te pune în genunchi.

Credinţa este un eveniment senzaţional, dar care poate să fie provocat de un eveniment aparent neînsemnat, care altuia nu i-ar spune nimic. Pentru a crede, nu este nevoie să se întâmple cine ştie ce lucru. Este suficient să urmeze credinţa... Îmi amintesc de un prieten care îmi mărturisea: 'nu ştiu cum, şi nu ştiu pentru ce, dar într-o zi mi s-a întâmplat să am credinţă'. Această mărturie, murmurată cu voce scăzută, cu un simţ al pudorii, fără tonuri triumfalistice sau de cucerire, dar discrete, umile, mi se par mai folositoare şi convingătoare decât unele convertiri afişate din abundenţă de anumiţi oameni şi etalând toate 'motivările'.

Curios în Paradis

'L-am văzut pe Domnul'. ...Da, probabil apostolii ne-au pus chiar şi semnul exclamării la sfârşitul frazei lor. Dar nu a fost suficient. Ar fi fost suficient să pună semne de exclamare pentru a face convingătoare o afirmaţie... Una din atâtea curiozităţi care aş vrea să mi le satisfac în Paradis (admiţând... că voi fi admis acolo) va fi aceea să-l fac pe Toma să-mi mărturisească, care a fost prima sa reacţie după vestea descumpănitoare.

Este adevărat că Evanghelia ne relatează fraza sa devenită faimoasă: 'Dacă nu văd în mâinile sale semnul cuielor şi nu pun degetul în locul cuielor şi nu pun mâna mea în coasta sa, nu voi crede'. Eu, totuşi, am bănuiala că între cele două fraze trebuie să fi fost o pauză. Ceva mai mult, diferit, decât semnul de întrebare. Tocmai timpul pentru a privi în jur, să observe un anumit aer, şi mai ales să fie frământat de un gând supărător. Ceva ca: - Şi apoi?

Da. Ce s-a întâmplat, după? Ce s-a schimbat? Ce transformare a avut loc? Probabil Toma a rămas decepţionat de 'apoi'. Nu a găsit consecinţele la care ar fi fost logic să se aştepte de la un eveniment de o aşa de mare importanţă. Totul continua ca mai înainte. Uşile au rămas zăvorâte ca să păzească frica. Şi atunci Toma a pretins să verifice personal. Toma îmi va spune dacă am dreptate să dau această justificare atitudinii sale. Dar eu, acum, mă simt autorizat să bănuiesc că nu a refuzat atât mărturia prietenilor săi, ci modul incomplet cu care a fost prezentat. O socotea insuficientă.

Lipsea, precis, acel 'apoi'...

Şi apoi?...

- Am participat la o veghe de rugăciune! - Şi apoi? - Am făcut un drum împreună. - Şi apoi? - Am organizat o dezbatere. - Şi apoi? - Am frecventat un curs... - Şi apoi? - Ne-am dus în pelerinaj la... - Şi apoi? - Am luat poziţie împotriva avortului. - Şi apoi? - Am iscălit un document. - Şi apoi? - Am stabilit o reuniune. - Şi apoi? - Am întâlnit, am fost primiţi în audienţă, ne-am apropiat, ascultat, citit... - Şi apoi?

Aş putea să continui la infinit. Istoria lui Toma se repetă în continuare. Şi chiar şi decepţia sa, protestul său. Este prea uşor de a-l acuza de neîncredere, de a spune că nu acceptă medierea Bisericii, pretinde cine ştie ce lucru. El pretinde că pur şi simplu cuvintele nu încheie discursul. Este mereu un Toma care ar fi dispus de a primi vestirea. Cu condiţia ca să fie urmată de altceva. Cât de diferite ar fi cuvintele noastre dacă ar fi avut suspiciunea că cineva ar putea să ne arunce acea întrebare plictisitoare: - Şi apoi?...

Adică: vă rog, nu întrerupeţi brusc mărturia la jumătate. Continuaţi după ce aţi pus toate semnele de exclamare pe care le credeţi, dar mai ales după ce aţi închis gura...

Credinţa care învinge şi credinţa care este învinsă

'Şi aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră' Necazul este că prea adesea credinţa noastră este învinsă. Dar credinţa care este învinsă de confruntarea cu lumea este credinţa care nu este. Când nu ne încredem în credinţă, atunci se substituie cu alte produse pe care piaţa progresului le oferă din belşug. Se recurge la alte arme mai agiornate, eficiente, avansate din punct de vedere tehnologic, mai bine adaptate la 'situaţia actuală'. Mă îndoiesc că cu cât mai mult progresează mijloacele, şi se caută mijloace mereu mai futuriste, cu atât mai mult regresează credinţa.

Eu voi fi precaut în a lansa şi aduna sfidări, aşa cum astăzi se obişnuieşte a se face cu dezinvoltură îngrijorătoare. Ar fi potrivit, înainte, ca Biserica să confirme consistenţa 'rezervelor' proprii ale credinţei. Este mult mai uşor de a recruta persoane disponibile pentru toate bătăliile - chiar şi cele mai discutabile - decât a pretinde la ei o disponibilitate liniştitoare în privinţa credinţei. Şi atunci se înmulţesc discuţiile, se lansează mereu iniţiative noi, se construiesc scene mereu mai colosale, se proclamă, declamă şi se deplâng, se ocupă poziţii considerate strategice.

Şi să ne gândim că ar fi suficientă puţină credinţă pentru a răsturna toate echilibrele. Ar fi suficient un sfânt, unul care crede într-adevăr, pentru a nu lăsa să doarmă nimeni (prieteni şi duşmani...). Da. Credinţa este unică resursă. 'Aceasta este victoria care a învins lumea...' Este inutil de a preciza că 'a învinge' nu înseamnă în mod necesar a avea succes, a se impune, a predomina, a avea o greutate politică, a conta.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 874, Ultimul acces: 2026-09-22 17:29:39

Timp total: 0.03s...

[]:1