Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

[2009-05-10]

pr. Claudiu Budău

Ascultând asemănarea viţei de vie şi a mlădiţelor, mi-a venit spontan în minte o realitate des întâlnită în satele noastre, acea imagine a cortinelor pe care oamenii le construiesc, pentru ca pe ele să se întindă viţa de vie, să o umple de verdeaţă, pentru ca să se bucure la privirea frunzelor verzi şi ciorchinilor de struguri, să aibă parte de umbră în zilele toride vară iar toamna să culeagă cu inima plină rodul îmbelşugat, din care vor bea ulterior vinul care înveseleşte inima şi tulbură mintea...

Nu o dată mi-a fost dat chiar să remarc cum o singură viţă bătrână şi noduroasă îşi întindea mlădiţele în toate părţile şi chiar acoperea mai multe case şi curţi, care se aflau una în vecinătatea celeilalte. Se părea că acea viţă lega ca într-o unitate verde şi vie toate acele case şi toţi acei oameni care locuiau şi munceau la umbra ei, bucurându-se de frumuseţea şi rodul ei. Este o imagine care ne poate face mai atenţi şi ne-ar putea ajuta la înţelegerea sensului comparaţiei din evanghelia de astăzi, la semnificaţia lui 'a rămâne în Cristos', a aduce roade în Cristos.

Oricine rămâne uimit cum de este posibil ca dintr-o singură viţă să curgă serul vieţii pentru atâtea mlădiţe, cum de este posibil ca nenumărate frunze şi ciorchini de struguri să poată să primească viaţă din ea, după cum mulţi se întreabă cum de este posibil ca toţi să trăiască doar rămânând în legătură cu Cristos-Viaţa: 'Rămâneţi în mine şi eu în voi. Cine rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe...'

A fi mlădiţe, frunze, flori, bobiţe de struguri înseamnă 'a fi în Cristos'. 'Voi în mine şi eu în voi!' Aceasta este o promisiune a lui Cristos care, ca şi ucenicilor săi de altădată, trebuie să ne dăruiască şi nouă forţă şi demnitate. Gândul la viţa cea veche şi noduroasă care îşi extrage seva din pământ şi prelucrează lumina soarelui, pentru a putea împărţi viaţă la atâtea mlădiţe roditoare, nu poate să nu ne provoace totuşi la o întrebare care ne priveşte pe fiecare: Tu din ce rădăcini te hrăneşti? Dacă pomul se cunoaşte după roade iar omul după fapte, tu de unde îţi extragi seva vieţii? Faptele tale la ce rădăcini trimit? Care e viţa pe care te-ai altoit? De ce uneori pare că e diferită de cea a lui Cristos?

Într-o zi a venit la poarta unei mănăstiri un ţăran, care-l cunoştea foarte bine pe fratele portar. Purta pe mâini o ciorchină mare cu bobiţe coapte de struguri. 'Frate portar, i-a spus el, am adus cu mine cei mai frumoşi struguri pe care i-am putut găsi în via mea. Sfătuieşte-mă, te rog, cui i-aş putea face o bucurie dăruindu-i aceşti struguri minunaţi?' Fratele portar s-a gândit puţin şi a spus: 'Probabil stareţului sau poate unui alt călugăr, nu ştiu...' 'Dar ţie?' 'Mie?!' Fratele portar s-a făcut roşu la faţă de bucurie. 'Mie? Te-ai gândit să-mi faci mie o bucurie?' Aproape că nu mai găsea cuvinte. 'Da, răspunse fericit ţăranul. Vorbim atât de des unul cu altul şi am avut de atâtea ori nevoie de ajutorul tău! De ce nu ţi-aş face ţie o asemenea bucurie?' Iar bucuria pe care o citea în ochii fratelui portar îi umplea şi lui inima de bucurie.

După plecarea ţăranului, fratele portar a aşezat ciorchina de struguri în faţa sa şi nu îşi putea lua ochii de la bobiţele mari şi zemoase. Şi îşi spunea: 'Arată prea bine, ca să ciugulesc din ei!' Şi aşa s-a bucurat o după-amiază întreagă privind acei struguri minunaţi. Apoi i-a venit o idee: 'Ce bucurie i-aş face stareţului, dacă i-aş dărui aceşti struguri!' Şi fără să mai stea pe gânduri, a mers imediat să-i ofere stareţului acei minunaţi struguri.

Stareţul s-a bucurat enorm văzând strugurii. Dar la lăsatul serii, pe când vizita în chilia sa pe unul din călugării ce zăcea răpus de boală, şi-a spus: 'Acestui frate bolnav i-aş face cu siguranţă o mare bucurie cu aceşti struguri!' Aşa s-a plimbat acea ciorchină de struguri prin toată mănăstirea, trecând de la un călugăr la altul. Nu a rămas nici la stareţ, nici la călugărul bolnav, până când unul dintre călugări i-a oferit în dar acei minunaţi struguri în cele din urmă chiar fratelui portar, pentru a-i face o bucurie. Bineînţeles, nu ştia că erau aceiaşi struguri pe care el însuşi îi dăruise mai departe pentru a face o bucurie. Aşa s-a închis acel cerc, cercul bucuriei.

Imaginea viţei de vie şi a mlădiţelor îmi aminteşte cu o insistenţă uneori parcă stânjenitoare faptul că nu pot trăi, decât în legătură, în relaţie cu alţi oameni, care prin ceea ce sunt ei au rolul să îmi transmită viaţa, după cum şi eu îndeplinesc acelaşi rol, de a împărtăşi şi altora din viaţa ce mă hrăneşte pe mine. Îmi dau seama că pot trăi doar din legătura cu alţi oameni, care au aceleaşi rădăcini ca mine, care primesc viaţa de la viţa cea vie şi adevărată, Isus Cristos.

Ori de câte ori încerc să realizez ceva ori să-mi împlinesc viaţa numai cu propriile forţe, de fiecare dată îmi dau seama că în pofida îndoitelor mele eforturi, totul rămâne în aer, se usucă. Şi facem adesea această experienţă a egoismului, pentru că legătura şi dependenţa de o altă viţă de vie nu ne place, căci ne face să ne simţim datori, mici, fragili, condiţionaţi, neputincioşi şi ne aduce cu picioarele pe pământ, ne dezvăluie cine suntem noi de fapt: un ghem de eforturi ucise din faşă, sete nestăvilită după recunoaşterea unor veleităţi şi valori personale închipuite, comoditate, înclinaţia spre 'a avea' şi nu spre 'a fi/a deveni' şi multe altele.

Grijile cotidianului ne răpesc tot timpul şi toată viaţa, ne facem griji şi întâmpinăm probleme cât priveşte sănătatea, profesia şi viitorul, suntem măcinaţi de prea multele şi prea marile noastre aşteptări, zădărnicia multor aspecte ale vieţii ori a unor eforturi întreprinse ne oboseşte, ne aflăm mereu în pericolul de a fi dezamăgiţi de ceilalţi oameni sau de noi înşine, toate acestea nefiind decât sinonime pentru ceea ce înseamnă a NU trăi din puterea lui Cristos.

Viticultorul taie mlădiţele care nu aduc rod, căci, deşi poate par frumoase şi abundente, nu fac decât să-şi tragă seva inutil din celelalte. Putem aduce fructe ale păcii, bucuriei, speranţei, credinţei, să dăruim viaţa celorlalţi doar atunci când 'trăim în el'. Dacă ne extragem forţa din el, facem faţă altfel grijilor şi problemelor, epuizării şi decepţiilor şi trăim într-un climat de evidentă încredere. Spunea în acest sens o mare mistică:

'Cei mândri nu-i pot prezenta lui Dumnezeu mâinile goale, ei insistă să-i ofere virtuţi, fapte bune, sacrificii, renunţări, orice pentru a nu avea nimic. Ei doresc să fie frumoşi pentru el prin intermediul propriilor puteri, în timp ce noi suntem frumoşi doar pentru că Dumnezeu ne priveşte, ne iubeşte şi ne consideră frumoşi. Dumnezeu nu ni se poate oferi dacă mâinile noastre nu-l primesc. Cel mai profund motiv pentru care atât de puţini semeni ai noştri sunt sfinţi este pentru că noi nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne iubească. A fi iubit presupune o încredinţare totala în Dumnezeu, a fi şi a rămâne în el. Înseamnă o acceptare voită a nimicniciei şi neputinţei noastre, o privire aţintită doar asupra lui Dumnezeu care ne dăruieşte, neţinând cont de nimicnicia celui căruia îi oferă în dar totul. A te strădui să obţii 'perfecţiunea' este una din fatalele greşeli pe care le fac majoritatea oamenilor buni. Cele mai înflăcărate suflete sunt pregătite să-i ofere orice lui Dumnezeu, cu excepţia unui singur lucru pe care el îl doreşte: încredere totală, adica abandonare în mâinile sale iubitoare'.

Se poate întâmpla ca într-o zi viticultorul să-i taie bătrânei viţe de vie toate mlădiţele, pentru ca faţada casei să fie refăcută, spre exemplu. Nu pot să nu mă gândesc la toate acele persoane cărora nişte nefericite accidente sau moartea le-au tăiat legăturile relaţionale cele mai importante pe care le aveau în această viaţă: părinţi, copii, prieteni de suflet, binefăcători... Atunci când copiii nu mai pot trăi într-o relaţie vie cu părinţii lor, atunci când legăturile vitale dintre doi soţi, din cadrul familiei sau dintr-un cerc de prieteni se chircesc sau sunt tăiate, atunci se simt cei mai mulţi dintre oameni fără vlagă şi unii îşi pierd chiar şi legătura vitală esenţială cu Cristos.

Cristos vrea să ne ferească de acest pericol şi ne îndeamnă astăzi insistent, ca de la inimă la inimă: 'rămâneţi în mine, în iubirea mea, rămâneţi în cuvântul meu, în pacea mea'. Doar atunci poate creşte şi se poate maturiza viaţa noastră şi tot ceea ce a fost sădit în ea. În aceasta constă de fapt toată măreţia şi demnitatea noastră, în a rămâne înrădăcinaţi în Cristos, fundamentul nostru, viţa de vie cea bătrână şi dătătoare de viaţă.

Este o minune să-ţi dai seama cât de plină de viaţă este o asemenea viţă de vie bătrână şi noduroasă, cu mii de mlădiţe, frunze, flori şi struguri. Uneori poate dă impresia că fără mlădiţe este moartă. Până primăvara următoare adună însă aşa multă forţă şi viaţă în sine, încât înmugureşte din nou. Viţa cea bătrână şi noduroasă dăruieşte din nou viaţa şi dă rod îmbelşugat.

Oare noi de unde luăm viaţa? Suntem înrădăcinaţi în Cristos, viţa cea adevărată? Şi atunci unde ne sunt roadele? Nu cumva suntem printre mlădiţele pe care viticultorul a fost nevoit să le înlăture pentru a nu le molipsi şi pe celelalte de nerodnicie, sterilitate? Eu din ce rădăcini mă hrănesc?

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 878, Ultimul acces: 2026-09-25 01:32:58

Timp total: 0.03s...

[]:1