De ce le place catolicilor de Einstein?

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.06s...

Ştiri şi Evenimente

De ce le place catolicilor de Einstein?

[2010-05-02]

George Sim Johnston
Traducător: Mariana Cristina

Ştiinţa este povestea de succes a omenirii începând din perioada Renaşterii. Numai cel mai insensibil om poate regreta apariţia cipului, a telescopului Hubble şi a bypass-ului. Dar aceste triumfuri materiale au venit cu un cost filozofic. Metoda ştiinţifică a avut atâta succes în sfera ei încât multe persoane inteligente cred că este singura expresie validă a cunoaşterii. Din această perspectivă, credinţa creştină apare ca o relicvă a secolelor întunecate inculte, când oamenii se supuneau încă puterilor eterului.

G. K. Chesterton a diagnosticat defectul psihologic al triumfalismului ştiinţific: oamenii care nu cred în Dumnezeu cred totuşi în ceva: vor crede în orice. Dogmele credinţei au fost înlocuite de dogmele materialismului. Sistemele de credinţă moderne, ca marxismul şi darwinismul, se reduc la o singură afirmaţie nedovedită şi de nedovedit: toate fenomenele, inclusiv existenţa lui Homo sapiens, pot fi explicate în întregime prin ştiinţele naturii. Acest nucleu al dogmei post-creştine permite faimoasa întrebare retorică a fizicianului Stephen Hawking: Ce nevoie mai este atunci de Creator?

Acest fel de materialism este extrem de învechit. Ignoră practic tot ceea ce am învăţat despre univers încă din secolul al XIX-lea. De ce îl îmbrăţişează atunci atât de mulţi oameni de ştiinţă? Răspunsul este simplu: schiţaţi portretul unui fizician ca Hawking care susţine că ştiinţa s-a dispensat de un Creator şi veţi avea o persoană care nu practică ştiinţa fără a-şi pune mai întâi 'ochelari de cal' filozofici. De asemenea, veţi găsi refuzul de a acorda atenţie la o simplă regulă de bază: ştiinţa, fiind o descriere a naturii, nu poate avea nimic de spus despre ceea ce este în afara naturii.

Departe de a fi intimidaţi de ştiinţă, creştinii trebuie să se bucure de faptul că ştiinţa modernă indică cu putere spre un Creator. Trebuie de asemenea să fie conştienţi de un simplu fapt istoric care este rareori cuprins în cărţi: fără creştinism nici nu ar exista ştiinţa. Ce anume din creştinism, şi, în particular, din scolastica medievală, a pregătit drumul pentru Newton şi Einstein? În primul rând, credinţa că universul este raţional. A fost creat, la urma urmelor, prin Cuvânt, Logosul divin, care este înţelepciunea însăşi. Când citim relatările păgâne despre originea lumii, nu găsim altceva decât haos. În relatările babiloniene străvechi, universul, în loc să fie actul deliberat al unui Creator atotştiutor, este produsul accidental al unei orgii cu beţie. Zeii greci sunt oarecum mai decenţi, dar chiar şi ei iau decizii în principal prin certuri şi înşelăciuni - şi nu printr-un unic, definitiv fiat.

În al doilea rând, filozofii catolici ai Evului Mediu au formulat o metafizică realistă fără de care ştiinţa este imposibilă. Catolicii cred în realitatea materiei; lumea fizică nu este un simplu voal de iluzii, aşa cum susţin unele religii estice, ci o ordine a existenţei ce are demnitatea şi legile ei. Tocmai din acest motiv ştiinţa budistă nu poate exista. În al treilea rând, creştinii cred că istoria este liniară, şi nu ciclică, aşa cum susţin religiile estice. Numai un univers cu un început, mijloc şi sfârşit este primitor pentru procesele fizice ireversibile asemenea celei de-a doua legi a termodinamicii. Lucrările lui Newton şi Einstein ar fi fost imposibile fără această simplă premisă.

Deoarece ştiinţa vestică îşi datorează existenţa realismului metafizicii catolice, cum s-a ajuns la situaţia în care oameni educaţi presupun că ştiinţa şi dogma catolică sunt antagonice? Răspunsul este simplu: Galileo. Galileo este unul din acele cuvinte, ca şi Inchiziţia, care sunt folosite ca să se pună capăt oricărei discuţii despre compatibilitatea dintre catolicism şi progresul uman. Există chiar catolici educaţi care şi-ar dori ca acel episod legat de marele om de ştiinţă să fie măturat sub preş şi uitat.

Nu aceasta a fost însă atitudinea regretatului Papă Ioan Paul al II-lea, care a arătat un viu interes pentru ştiinţa modernă. La scurt timp după ce a fost ales Papă, a alcătuit o comisie care s-a ocupat de problema Galileo. Raportul comisiei a afirmat că autorităţile bisericeşti din secolul al XVII-lea au violat într-adevăr în mod grav drepturile lui Galileo ca om de ştiinţă; dar, în mod interesant, l-a sprijinit pe biologul anti-catolic victorian Thomas Henry Huxley, care a examinat cazul Galileo şi a concluzionat fără prea multă tragere de inimă că 'Biserica a făcut ceea ce a fost mai bine'.

Marea ironie a problemei Galileo este că până când acesta a dus în mod forţat problema în domeniul teologic, Biserica a fost un arbitru binevoitor pentru noua astronomie care a apărut în secolul al XVI-lea. În 1543, Nicolaus Copernic, preot polonez şi catolic convins, a publicat cartea sa epocală care susţinea modelul heliocentric (pământul se învârte în jurul soarelui) la îndemnul a doi prelaţi catolici, dedicând-o Papei Paul al III-lea, care a primit-o cordial. Dacă chestiunea ar fi rămas pur ştiinţifică, autorităţile bisericeşti ar fi ridicat din umeri. Greşeala lui Galileo a fost insistenţa de a purta dezbaterea în termeni teologici.

Galileo a spus Bisericii: fie susţineţi modelul heliocentric ca un adevăr (chiar dacă nu dovedit) fie îl condamnaţi. El a refuzat compromisul raţional oferit de Cardinalul Bellarmine: eşti binevenit să susţii modelul copernician ca o ipoteză; poţi chiar să afirmi că este superior vechiului model ptolemeic; dar nu ne spune să reinterpretăm Scriptura până când nu ai vreo dovadă.

Adevărata chestiune în problema Galileo a fost interpretarea literală a Scripturii. În 1616, anul primului proces al lui Galileo, exista o foarte mică maleabilitate în teologia biblică catolică. Însă, aceeaşi situaţie se întâlnea şi la protestanţi: Luther şi Melanchthon s-au opus cu vehemenţă modelului heliocentric, pe baze scripturale. O altă ironie, subliniată de Papa Ioan Paul al II-lea, este că argumentul lui Galileo potrivit căruia Scriptura se foloseşte de limbaj figurativ şi este menită să înveţe 'cum să mergi în cer, nu cum este în cer' a fost în cele din urmă promovat de două mari enciclici papale, cea a Papei Leon al XIII-lea, Providentissumus Deus (1893), şi cea a Papei Pius al XII-lea, Divino Afflante Spiritu (1943).

Există şi fundamentalişti, protestanţi şi catolici, care nu înţeleg acest simplu fapt: Scriptura nu ne învaţă ştiinţa. Cartea Genezei a fost scrisă în dialectul arhaic, preştiinţific al străvechilor palestinieni. Autorul Genezei nu ne-ar fi putut spune că universul are 12 miliarde ani, pentru că străvechii evrei nu aveau un cuvânt pentru acest număr, şi chiar dacă ar fi avut, acest fapt este prea puţin necesar pentru mântuirea noastră.

Catolici fiind, trebuie să credem că fiecare cuvânt al Scripturii este inspirat de Duhul Sfânt, afirmaţie pe care Biserica nu o face nici pentru pronunţările ex catedra. Însă nu trebuie să ne gândim la scriitorii sacri ca intrând în transă şi scriind după dictare într-o limbă pură, neatinsă de împrejurările istorice; mai degrabă, trebuie să ne gândim că Dumnezeu s-a folosit de modurile de a gândi şi a se exprima ale scriitorilor. Este vechiul mister al harului şi libertăţii umane.

Odată ce înţelegem cum să citim Scriptura, subiectul controversat al evoluţiei nu ar trebui să mai prezinte vreo dificultate. Faptul că evoluţia per se nu este o problemă pentru catolici a fost clarificat de Papa Ioan Paul al II-lea în cadrul strălucitei serii de cateheze despre creaţie din audienţele sale de miercurea, în 1986:

Teoria evoluţiei naturale, înţeleasă într-un sens care nu exclude cauzalitatea divină, nu este opusă în principiu adevărului despre crearea lumii vizibile aşa cum este prezentată în Cartea Genezei... Totuşi, trebuie adăugat că această ipoteză propune doar o probabilitate, nu o certitudine ştiinţifică... este posibil ca trupul uman să fi evoluat din fiinţe anterioare.

Papa a spus-o foarte bine. Nu numai că darwinismul nu este demonstrat, ba mai mult, aproape fiecare aspect al lui este dezbătut în prezent cu înflăcărare de geneticieni şi paleontologi. Modelul lui Darwin de evoluţie treptată nu se împacă cu fosilele, care arată specii apărând formate în întregime, existând în jur pentru un milion de ani sau mai mult, şi deodată dispărând (99 din 100 de specii cunoscute sunt dispărute). Nu există forme de tranziţie între oricare cele mai mari grupe de animale, şi chiar şi în 'experimentele mentale', intermediari între, să spunem, reptile şi păsări sunt aproape imposibil de construit.

Esenţa teoriei darwiniste este o extrapolare nefondată a schimbărilor mici care au avut loc tot timpul între specii în salturi foarte mari (de la reptile la păsări); după cum orice statistician vă va spune, extrapolarea este un lucru periculos, iar în cazul lui Darwin cade în faţa probelor. Dacă dăm la o parte camuflajul verbal, argumentul de bază al teoriei darwiniste este: 'Nu există Dumnezeu, prin urmare trebuie să se fi întâmplat aşa'. Dar aceasta este ideologie, nu ştiinţă. Darwinismul - asemenea marxismului şi freudismul - are prea mulţi aditivi filozofici pentru a fi considerat ştiinţă.

Materialismul evoluţionist are un defect serios ce nu este niciodată recunoscut de cei care îl propun. Dacă omul nu este altceva decât o ciocnire accidentală a atomilor, un produs al unor forţe materiale oarbe care nu îl aveau în plan, atunci el nu posedă voinţă liberă. Dacă acest lucru este adevărat, nu ne putem încrede în niciun produs al intelectului uman, incluzând cărţile darwiniste. Acesta este călcâiul lui Ahile al tuturor filozofiilor materialiste; afirmaţiile lor se anulează pe sine pentru că reduc conştiinţa umană la un epifenomen al materiei. Remarca lui Walker Percy, şi anume că Originea speciilor a lui Darwin explică totul cu excepţia scrierii cărţii Originea speciilor de către Darwin, rezumă întreaga problemă.

Motivul adevărat al lui Darwin, dezvăluit de caietele nepublicate până în anii 1970, a fost să scape de Creator, motiv pe care îl împărtăşesc şi cosmologii moderni ca Hawking şi Steven Weinberg. Iar creaţia este o idee neliniştitoare. Noţiunea conform căreia universul a avut un început ex nihilo este unul dintre conceptele cele mai radicale introduse de creştinism în mintea celor din vest. Conciliul al patrulea din Lateran a definit-o ca dogmă în 1215. Este o idee care ar fi scandalizat un grec antic, care considera că materia este eternă, la fel de mult ca pe un pozitivist din secolul al XIX-lea. Astăzi, conceptul că universul a avut un început cu timpul şi nu în timp este unul obişnuit în astrofizică.

Când Einstein a formulat teoria generală a relativităţii, care se referă la gravitaţie şi la curbura spaţiului, a fost îngrijorat că ecuaţiile sale arătau un univers în expansiune, ceea ce indică spre începuturile lui. Astfel, a inventat un factor, 'constanta cosmică', pentru a păstra cosmosul static. Mai târziu l-a numit 'cea mai mare greşeală din viaţa mea'. Atunci când Edwin Hubble, astronom american, a publicat în 1931 date care arătau că universul este într-adevăr în expansiune, Einstein a acceptat în final 'nevoia de început'.

Universul a început cu o 'singularitate iniţială': toată materia a fost închisă într-un spaţiu infinit de dens. Big Bang-ul, care se poate să fi avut loc acum 12 miliarde ani, nu trebuie să fie imaginat ca o expansiune a materiei în spaţiul deja existent; spaţiul, timpul şi materia au apărut simultan, un fapt ce nu l-ar fi surprins pe sfântul Augustin. Ceea ce Stanley Jaki, fizician şi preot benedictin, a numit 'specificitatea' formării universului este năucitoare. Dacă expansiunea cosmică ar fi fost cu o fracţiune mai puţin intensă, ar fi avut loc o implozie cu miliarde ani în urmă; iar la o fracţiune mai intensă, galaxiile nu s-ar fi format. Imaginaţi-vă un mecanism cu mii de rotiţe; fiecare trebuie să fie plasată cu exactitate - cu o toleranţă de o milionime - pentru ca viaţa bazată pe carbon să se ivească într-o suburbie a Căii Lactee. Nu putem să nu ne gândim la un Creator.

Universul lui Einstein, finit şi extrem de specific, prezintă o enormă oportunitate pentru a relua argumentul cosmologic pentru existenţa lui Dumnezeu. Deşi universul indică puternic spre dependenţa lui de un Creator, catolicii trebuie să fie atenţi să nu cadă în capcana 'ştiinţei creaţiei'. Creaţia este un concept strict filozofic; nu are nimic de a face cu ştiinţa empirică, care se ocupă numai cu natura cantitativă. Este greu de spus cine se chinuieşte mai mult: creaţioniştii încercând să cuprindă ştiinţa într-un şablon biblic, sau oamenii de ştiinţă agnostici care încearcă să evite existenţa unui Dumnezeu personal.

A-l pune pe Dumnezeu în 'golurile' neexplicate de ştiinţă a fost întotdeauna o greşeală, deoarece, în cele din urmă, ştiinţa le umple cu explicaţii materiale. O luminată viziune catolică asupra ştiinţei trebuie să fie ancorată în afirmaţia că lui Dumnezeu îi place să lucreze prin cauze secundare. Dumnezeu dă un foarte mare grad de cauzalitate creaţiei sale, şi trebuie să ne umplem de veneraţie pe măsură ce ştiinţa explică din ce în ce mai mult din ea. În acelaşi timp, trebuie să le reamintim celor dispuşi să ne asculte că universul nu se va explica niciodată pe deplin pe sine. Cosmologia modernă va ajunge la maturitate deplină doar atunci când va accepta acest lucru.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 944, Ultimul acces: 2026-07-28 05:28:46

Timp total: 0.07s...

[1]:1