Sfântul Anselm de Canterbury[2010-05-15]Enrico PepeTraducător: pr. Ioan Bișog Teme: Personalități În Anul Preoției, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoința Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași, director pr. Ștefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea 'Martiri și sfinți din Calendarul roman', de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii. Sfântul Anselm de Canterbury Episcop, Învățător al Bisericii (1034-1109) 21 aprilie Sf. Anselm de Canterbury 'Dumnezeule, te rog, ajută-mă să te cunosc, să te iubesc și să mă pot bucura de tine. Și dacă, în această viață, nu sunt capabil de acest lucru pe deplin, ajută-mă cel puțin ca în fiecare zi să progresez până când voi ajunge la desăvârșire. Aici să sporească cunoașterea față de tine, și dincolo să atingă plinătatea; aici să crească iubirea față de tine, și dincolo să fie deplină; și bucuria mea, aici, să fie plină de speranță, și dincolo să se împlinească în realitate' (Sfântul Anselm, Proslogion, cap. 14). Această rugăciune arată de la sine sufletul mistic al lui Anselm. Se spune că cea care i-a transmis în inimă iubirea înflăcărată pentru Dumnezeu a fost mama sa, nobila Ermemberga d'Aosta. Secretarul și biograful său, monahul Eadmero, povestește cum copilul și-l imagina pe bunul Dumnezeu între albele culmi alpine și cum, într-o noapte, a visat că îl invita să se așeze alături de el la masă, într-un splendid loc, pentru a se hrăni dintr-o pâine curată. Foarte diferită era însă figura tatălui. Gandulfo dei Gisliberti era nobil de origine, dar grosolan în modul său de a fi și destul de puțin înclinat spre religie. Între tată și fiu nu a fost niciodată înțelegere deplină. Anselm s-a născut la Aosta, la începutul anului 1034, și foarte curând, mama, cu permisiunea soțului, l-a trimis la școala de pe lângă Prioratul Benedictin al locului. Aici, Anselm, având doar 15 ani, a cerut să îmbrace haina călugărească, în ciuda opoziției permanente a tatălui, care nu permitea absolut deloc ca primul său născut să dispară în anonimatul unei mănăstiri când ar fi trebuit să ducă mai departe gloria familiei sale. Anselm s-a îmbolnăvit grav și a cerut să facă voturi înainte de a muri, dar nici în această împrejurare tatăl nu a voit să cedeze. Vindecat de boală și pierzându-și mama, 'nava inimii lui Anselm - cum spunea Eadmero - rămasă lipsită de ancoră era aproape în totalitate în derivă în bătaia valurilor vieții mondene'. Dintr-un rătăcitor, călugăr La început, tatăl s-a bucurat, dar imediat și-a dat seama că raporturile cu fiul său au devenit tot mai dificile, până când, într-o zi, Anselm a dispărut de acasă, traversând Moncenisio, și, timp de trei ani, a umblat prin Franța în căutare de aventuri. A ajuns până în Normandia, unde, spre norocul său, s-a întâlnit cu Lanfranco di Pavia, superiorul mănăstirii din Bec. La școala acestuia și-a reluat studiile și s-a reaprins în el chemarea monastică. S-a gândit îndelung până să se decidă; apoi, la 26 de ani, a îmbrăcat haina și, peste puțin timp, a fost hirotonit preot. În mănăstire, Anselm se simțea în largul său: asceza și studiul îi deschideau noi orizonturi, ajutându-l să-și regăsească într-o măsură și mai mare familiaritatea cu Dumnezeu, pe care o avusese de mic. Dumnezeu era 'iubirea, contemplația, bucuria și satisfacția sa'. Foarte curând, a fost ales ca maestru și formator al tinerilor călugări, care îl ascultau cu foarte mare interes, rugându-l să-și scrie toate lecțiile. Din cauza dificilei experiențe trăite cu tatăl, Anselm a refuzat metodele autoritare și imperative, pe atunci foarte folosite chiar și în mănăstiri, și a folosit arma convingerii, el însuși convins că cel care împlinește lucrurile din teamă devine nesincer. Compara tinerii cu plantele, care în câmp deschis cresc mai sănătoase și mai solide decât cele cultivate în seră. Când Lanfranco a ajuns abate la Caen, Anselm a fost ales prior și, cum abatele de Bec era bătrân și bolnav, a trebuit să poarte de unul singur greutatea conducerii abației ajunse deja celebre, fără însă să abandoneze învățătura. După moartea abatelui, în anul 1078, călugării l-au ales în unanimitate ca succesor. În acea vreme, întreaga Biserică era într-o profundă reînnoire și Anselm a făcut parte și el din acest șir de reformatori. Era foarte exigent cu sine însuși și cu ceilalți în observarea disciplinei monastice, dar acest lucru trezea entuziasmul și forma convingerile, înainte de toate, în rândul tinerilor. Între timp, numeroși călugări fuseseră chemați la Canterbury, pentru a duce fraților, dincolo de Canalul Mânecii, reînnoirea ce se înfăptuia pe continent, și opera lor a fost atât de bine primită încât, în anul 1070, trebuind să fie ales un nou arhiepiscop, regele și poporul l-au ales pe Lanfranco de la Caen. Vechiul și iubitul maestru al lui Anselm a acceptat însărcinarea și s-a apucat imediat de lucru, dar a cerut și ajutorul discipolului său, ca să petreacă un timp la Canterbury pentru a-i instrui pe călugări și pentru a le da sfaturile necesare în problemele mai dificile. Biserica acestui ținut, de fapt, se reorganiza după cucerirea din partea normanzilor. Șederea lui Anselm în insulă a fost cunoscută și apreciată nu numai de călugări, ci și de curtea regală a lui Wilhelm Cuceritorul. În acea perioadă, l-a cunoscut pe călugărul Eadmero, care a devenit însoțitorul său fidel. Foarte ușor, acesta și-a dat seama că Anselm a câștigat simpatia și afectul călugărilor englezi, deoarece 'a fost unul asemenea lor' și, deși se bucura de stima arhiepiscopului și a regelui, nu a voit să trăiască în arhiepiscopie sau la curte, ci în mănăstire, supus disciplinei comune. Chiar și după întoarcerea la Bec, legăturile cu Biserica, de acum soră, vor continua să fie așa de intense, încât, la moartea lui Lanfranco, în anul 1089, regele Wilhelm Roșcatul a trimis să-l aducă pentru a-l face arhiepiscop. Anselm i-a răspuns regelui că nu putea accepta această numire, chiar și pentru faptul că ea pornea din partea puterii laice, dar apoi a trebuit să se încline în fața voinței unanime a episcopilor englezi. Arhiepiscop de Canterbury La Canterbury, sarcina sa nu a fost ușoară, nu din cauza călugărilor, a poporului și a celorlalți episcopi, ci din cauza luptelor existente între curtea regală și Papa. Puterea normandă s-a impus în fața celei anglo-saxone, și noul rege intervenea continuu în viața internă a Bisericilor, fie impunându-le taxe, fie făcând numiri, în contrast cu linia reformei gregoriene. Nu o dată s-a ajuns la riscul dezlipirii de Roma, mai ales atunci când regele Wilhelm Roșcatul s-a crezut autorizat să decidă cine este Papă legitim între Urban al II-lea, ales de cardinali, și Clement al VII-lea, susținut de împăratul Germaniei. Erau timpuri grele chiar și pentru Biserica engleză, și mulți episcopi au preferat să nu se pronunțe sau să se alinieze de partea regelui, în timp ce Anselm a reafirmat doctrina non-ingerinței puterii civile în conducerea Bisericii. Dar dacă era inflexibil în principiile sale, era foarte maleabil în rest. Astfel că, în momentul în care regele era în pericol să fie excomunicat de Urban al II-lea, Anselm a mers la Roma pentru a-l împiedica, și aici a primit paliul în semn de recunoaștere a jurisdicției sale de primat asupra tuturor episcopilor din Anglia. În timpul șederii sale în Italia, a luat parte și la Conciliul de la Bari, din anul 1098, și apoi s-a dus la Bec pentru a-i saluta pe călugării săi. Între timp, regele a murit și i-a succedat la tron fiul său, Henric, care, cu multă viclenie, pentru a-și câștiga stima episcopilor și a poporului, a trimis un mesager în Franța pentru a-i spune lui Anselm să se întoarcă mai repede, deoarece toți își așteptau cu îngrijorare păstorul. A fost, într-adevăr, primit cu toate onorurile, dar îndată după aceea, regele i-a pretins, ca supus al maiestății sale, să-i aducă omagiul ascultării și să-i ceară confirmarea regală pentru exercitarea jurisdicției sale de arhiepiscop primat în regat, neconsiderând astfel suficientă desemnarea papală. A fost un moment dificil pentru Anselm. Deși s-a arătat, după obiceiul său, în mod hotărât împotriva pretențiilor regelui, a făcut acest lucru cu mult tact, câștigându-și sprijinul episcopilor și fiind de partea regelui în lucrurile în care era posibil, fără a leza cu ceva din libertatea Bisericii. În acest fel, el a dispensat-o de voturile monastice pe Matilda, fiica regelui Scoției, pentru a-i permite regelui Henric să o ia în căsătorie. Exilul, întoarcerea și ultimii ani Lupta totuși nu dădea semne să slăbească. Regele, jucând cartea vicleniei, l-a invitat pe Anselm să meargă la Roma cu un comision pentru a discuta direct cu noul Papă, Pascal al II-lea, în problema supremației în Biserica engleză, în sensul definirii dacă aceasta aparținea arhiepiscopului de Canterbury sau regelui. Dacă Papa i-ar fi dat dreptate regelui, disputa ar fi înclinat în favoarea suveranului; dacă, în schimb, i-ar fi dat dreptate lui Anselm, regele mai avea încă o armă de folosit, împiedicându-l pe arhiepiscop să revină în Anglia și punând în locul său un altul pe placul lui. Papa nu numai că l-a reconfirmat pe Anselm în misiunea sa de primat, dar a amenințat cu excomunicarea orice laic care ar fi îndrăznit să procedeze la învestituri bisericești. Regele a acuzat lovitura: nu ar fi putut să-i aleagă un succesor lui Anselm din cauza pedepsei cu excomunicarea și poate a posibilei revolte din partea multor principi și episcopi. S-a limitat astfel să-l expulzeze pe Anselm din regatul său. Au început atunci pentru sfântul episcop trei ani de exil în Franța, până ce regele a considerat oportun să renunțe la pretențiile sale și să-i permită, în anul 1106, să revină, primit de toți cu mare festivitate. Conștient că de acum îi mai rămân doar câțiva ani de viață, Anselm a ținut un Conciliu la Londra, pentru a reafirma independența Bisericii față de puterea politică, și apoi s-a dedicat în special formării clerului. A murit la 21 aprilie 1109 și unuia dintre succesorii săi, sfântului Thomas Becket, îi va reveni misiunea să ceară canonizarea, în timp ce un rege, Iacob al III-lea, îi va cere papei să-l proclame ca învățător al Bisericii. Maestru în credință Anselm nu a fost, de fapt, numai un om de conducere și reformator al Bisericii, ci a fost și un excelent maestru cu deschidere universală. Între operele sale, ne reamintim două dintre cele mai cunoscute. Monologion este o meditație plină de iubire, unde mintea, întărită de credință și de Sfânta Scriptură, se aventurează, cu toate capacitățile umane, în căutarea cunoașterii lui Dumnezeu unul și întreit, după metoda patristică și, în special, cea augustiniană. Aici, raționamentul filozofic, speculația metafizică, rugăciunea filială și contemplarea mistică se întrepătrund într-un mod minunat. În Proslogion, autorul, voind să completeze prima operă, a încercat să ofere o demonstrație rațională a existenței lui Dumnezeu, căutând 'cu un singur și scurt argument să arate ceea ce se crede și se învață despre Dumnezeu'. Prezentăm aici, pe scurt, acest argument, devenit apoi celebru, pentru a trezi interesul cititorilor care vor voi mai apoi să-l aprofundeze și să pătrundă puțin în inima acestui învățător al Bisericii. El începe cu această rugăciune: 'O, Doamne, tu, care dai sensul credinței, fă-mă să înțeleg, întrucât tu știi că este folositor, că tu exiști așa cum credem și că tu ești acela în care credem! Noi credem că tu ești acel ceva în raport cu care nu se poate gândi ceva mai mare'. Acest 'ceva în raport cu care nu se poate gândi ceva mai mare există atât în intelect, cât și în realitate'. Trebuie să existe în realitate, căci altfel intelectul uman nu l-ar putea percepe ca fiind acel ceva față de care nu se poate gândi ceva mai mare. Anselm își încheie astfel reflecția sa rugăciune: 'Și acesta ești tu, o, Doamne, Dumnezeul nostru! Deci tu, o, Doamne, Dumnezeul meu, exiști și ești așa de adevărat, încât nu poți fi gândit fără să exiști! Și pe bună dreptate. Căci, dacă vreo minte anume ar putea gândi ceva mai mare decât tine, o creatură s-ar ridica deasupra Creatorului și ar fi considerată atunci Creatorul. Și acest lucru este absurd. De fapt, toate celelalte lucruri care există, cu excepția ta numai, pot fi gândite și ca ne-existând. Numai tu singur, deci, ai existența în modul cel mai adevărat și deplin în raport cu orice alt lucru, deoarece orice alt lucru nu există într-un mod așa de adevărat și deoarece existența sa este inferioară'. Fondatorul scolasticii Acest argument ontologic a trezit multe polemici, dar sigur a deschis o cale nouă pentru cercetarea teologică, meritând autorului titlul de fondator al teologiei scolastice. Astăzi i se recunoaște lui Anselm meritul de a fi afirmat cu claritate, în toate scrierile sale, că cel care vrea să facă teologie nu poate să se încreadă numai în inteligența sa, ci trebuie să aibă o vie experiență a credinței trăite. Pentru el, activitatea teologului cuprinde trei stadii: primul dintre acestea este credința care este darul gratuit al lui Dumnezeu, care trebuie primit cu umilință; apoi, experiența, adică întruparea în cotidian a cuvântului biblic în care se crede; numai după aceea vine adevărata cunoaștere, care nu este făcută din raționamente reci, ci este o intuiție contemplativă. 'Cel care nu a crezut - scria el - nu poate înțelege. Deoarece cel care nu are credință nici nu poate experimenta, și cine nu este expertus, nu cunoaște. De fapt, așa cum cel care a făcut experiența unui lucru știe mai mult decât acela care a auzit numai vorbindu-se despre el, la fel, știința celui care a experimentat este superioară cunoașterii celui care știe numai din auzite'. O altă caracteristică a lui Anselm a fost iubirea față de Mama lui Dumnezeu. Iată una dintre invocațiile sale: 'Marie, tu ești cea mai mare, Marie, cea mai fericită între fericite, Marie, tu ești cea mai mare dintre femei; tu, Doamnă, ești mare, ești atât de mare; pe tine, inima mea vrea să te iubească, pe tine, limba mea dorește să te laude cu ardoare'. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 989, Ultimul acces: 2026-07-26 00:58:11
|
Timp total: 0.03s...
[]:1