Răspunsul unui Papă la problema suferinței[2012-05-03]Christopher KaczorTraducător: Ecaterina Hanganu Teme: Personalități Spiritualitate Era în clasa a treia când a murit mama lui; singurul său frate, mai mare decât el, a murit trei ani mai târziu; iar pe tatăl lui l-a găsit mort pe podeaua apartamentului lor. La douăzeci de ani, Karol Wojtyla rămăsese orfan. Era complet singur - își pierduse întreaga familie. Necazurile lui nu se opreau însă aici. Naziștii ocupaseră țara și el trebuia să muncească din greu într-o carieră de piatră. În timpul ocupației naziste, fuseseră uciși mulți dintre prietenii lui, unii în lagărele de concentrare, alții împușcați de Gestapo pentru crima de a fi studenți la teologie. Iar el a fost accidentat de un camion german și lăsat în drum aproape mort. Când în cele din urmă naziștii au fost alungați din iubita sa Polonie, el și concetățenii lui au ajuns iarăși sub regim dictatorial, când cizma de fier a lui Stalin a înlocuit-o pe cea a lui Hitler. Mai târziu, Biserica sa mult iubită a avut de trecut prin furtuna care a urmat Conciliului Vatican II. La șaizeci de ani, un asasin musulman a tras în el chiar în propria-i curte și aproape l-a ucis, iar un an mai târziu, a fost atins de pumnalul unui alt asasin, pe când se afla în pelerinaj de recunoștință la Fatima. La bătrânețe, a suferit de boala Parkinson, care l-a imobilizat, i-a distorsionat trupul și în cele din urmă i-a luat capacitatea de a vorbi. Papa Ioan Paul al II-lea a știut, într-adevăr, ce înseamnă suferința. Și totuși, așa cum povestesc toți cei care l-au văzut, era un om care revărsa numai bucurie în jur. Experimentase misterul suferinței și mâhnirea îndurată de fiecare om în parte, dar descoperise și semnificația lor. Papa Ioan Paul al II-lea a găsit un "răspuns" la problema suferinței. O caractersitică inevitabilă Papa Ioan Paul al II-lea a aprofundat tema suferinței în Scrisoarea apostolică Salvifici Doloris (Despre semnificația creștină a suferinței omenești). Suferința face parte din existența omului, de la naștere până la moarte; fiecare om suferă în toate felurile posibile: fizic, psihic, social, spiritual. Biblia oferă numeroase exemple: propria moarte, pericolele de moarte, moartea copiilor sau a prietenilor, sterilitatea, dorul de casă, persecuțiile, batjocura, disprețul, singurătatea, abandonul, remușcările, nedreptatea socială - când cel nelegiuit prosperă iar cel drept suferă -, infidelitatea soției sau a soțului, trădarea prietenilor, nenorocirile care se abat asupra propriei țări (SD 6). Într-o formă sau alta, suferința ne însoțește în fiecare zi. Este caracteristica inevitabilă a existenței omenești. În mod firesc, suferința naște întrebări: de ce sufăr? De ce suferă ceilalți? Cum poate fi depășită suferința? Există oare vreo semnificație a suferinței? Pentru a găsi un răspuns, Papa Ioan Paul al II-lea face apel la revelație: "Ca să putem înțelege adevăratul răspuns la acel 'de ce?' al suferinței, trebuie să percepem revelarea iubirii divine, izvorul absolut pentru tot ceea ce există. Iubirea reprezintă în același timp cel mai bogat izvor de semnificații pentru suferință, dar care rămâne pentru totdeauna un mister: suntem conștienți de caracterul insuficient și inadecvat al explicațiilor pe care le poate da omul. Cristos ne provoacă să intrăm în mister și să descoperim răspunsul la acel 'de ce?' al suferinței, în măsura în care suntem în stare să sesizăm caracterul sublim al iubirii divine. Ca să descoperim semnificația profundă a suferinței, trebuie să acceptăm mai întâi și mai presus de toate lumina revelației. Iubirea reprezintă cel mai bogat izvor care ne poate oferi răspunsul la problema suferinței. Acest răspuns a fost dat omului de Dumnezeu prin crucea lui Isus Cristos" (SD 13). Pentru Papa Ioan Paul al II-lea, istoria lui Isus este istoria omenirii. Fiecare viață omenească reprezintă o întrebare și cel care răspunde întrebării este Dumnezeu. Prin urmare, ca să înțelegem semnificația suferinței trebuie să privim la Isus. Capacitatea noastră de înțelegere este însă fragilă și incompletă, fiindcă nu suntem în stare să înțelegem nici iubirea necondiționată, nici bunătatea pură. Prin urmare, felul în care înțelegem suferința nu poate fi nici absolut, nici complet și nici definitiv. Iar acest lucru este adevărat în special când ne referim la dimensiunea subiectivă a suferinței. Cuvintele nu sunt de ajuns atunci când suferim și nici un raționament nu poate face să dispară profunzimea suferinței. Căutând un răspuns la "problema suferinței", Papa evită să ofere o singură explicație, ci prezintă diferite aspecte și semnificații ale suferinței. Dacă ar fi redus totul la o singură soluție, aceasta nu ar fi avut în vedere complexitatea problemei. Caritatea Uneori suferința face posibilă manifestarea unui important bine. Dacă Dumnezeu ar fi eliminat acea suferință, atunci nici binele corespunzător nu s-ar mai fi produs. "Suferința s-a produs în acest caz ca să se manifeste iubirea în persoana umană, dăruirea dezinteresată a propriului 'eu' în folosul altor persoane, în special al celor care suferă. Este ceea ce omenirea în suferință caută neîncetat, sau, cu alte cuvinte: aceasta este lumea iubirii omenești. Într-un anume sens, omul datorează suferinței acea iubire dezinteresată care pune în mișcare inimile și faptele noastre" (SD 29). Umilința Suferința ne aduce mai aproape de ceea ce este bun și îndepărtează obstacolele aflate în calea propriei fericiri. Durerea ne solicită reabilitarea, întoarcerea de la ceea ce este rău pentru ca să clădim relații mai strânse cu ceilalți și cu Dumnezeu (SD 12). Suferința distruge cea mai profundă dintre înclinațiile omului: dorința noastră de a fi dumnezei. Existențialistul ateu Jean Paul Sartre scria: "A fi om înseamnă a tinde spre a fi Dumnezeu. Sau, dacă preferați, dorința fundamentală a omului este să fie Dumnezeu". Păcatul originar al lui Adam și Eva a fost încercarea de a da o nouă ordine universului, astfel încât să poată determina ce este bun și ce este rău. Aceasta se reflectă în fiecare păcat al omului. Cel care comite un păcat dă o nouă ordine universului, după cum dorește el însuși, anulând astfel voința lui Dumnezeu. Suferința este mântuitoare, fiindcă arată omului că nu el este Dumnezeu, și îl face mai receptiv la ceea ce este dumnezeiesc. "A suferi înseamnă să devii atent, sensibil și deschis față de lucrarea puterii mântuitoare a lui Dumnezeu, oferită omenirii prin Cristos. Prin El, Dumnezeu își afirmă dorința de a acționa în special prin suferință, care reprezintă slăbiciunea omului și detașarea de sine, Dumnezeu făcându-și cunoscută puterea tocmai prin această slăbiciune și detașare de sine" (SD 23). Numai atunci când suntem slabi ne sprijinim cu adevărat pe Dumnezeu, renunțând la propriile ambiții de a fi zei. Transformarea Istoria amintește numeroase exemple în care păcătoși recunoscuți au devenit sfinți prin suferință. "De-a lungul secolelor și generațiilor, s-a demonstrat că în suferință se ascunde o putere cu totul deosebită, un har special care conduce persoana la unirea interioară cu Isus. Acestui har cu totul special își datorează convertirea profundă numeroși sfinți, ca Sf. Francisc de Assisi, Sf. Ignațiu de Loyola și alții. Rezultatul unei astfel de convertiri nu se limitează la faptul că persoana descoperă semnificația mântuitoare a suferinței, ci în primul rând el devine un om cu totul nou. Altfel spus, el descoperă o dimensiune cu totul nouă a întregii sale vieți și vocații" (SD 26). S-ar putea ca suferința să fie permisă de Dumnezeu uneori ca o cale de trezire a persoanei din somnul auto-suficienței și al unei fericiri iluzorii. Iar intervenția chirurgicală care salvează viața nu se poate face fără durere. Pedeapsa Adeseori, păcatul are urmări dureroase: beția duce la mahmureală, mânia nejustificată distruge relațiile sociale, lenea duce la neîmpliniri. Suferința este în acest caz pedeapsa pentru greșeli, plata meritată a păcatului. Prietenii lui Iov tind însă să generalizeze acest aspect și ajung la concluzia falsă că orice suferință este rezultatul direct al păcatului persoanei. Dacă Iov a fost pedepsit atât de crunt, spun ei, probabil că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Dar iată că acest nevinovat suferă. De ce? "Deși este adevărat că suferința poate însemna pedeapsă atunci când este urmarea unei greșeli, judecata nu poate fi generalizată, fiindcă nu orice suferință este consecința unei greșeli și, ca atare, nu orice suferință înseamnă pedeapsă. Iar dreptul Iov este dovada grăitoare din Vechiul Testament" (SD 11). În Noul Testament, Isus revelează același adevăr prin Patimile Sale. Mielul lui Dumnezeu - care este în întregime fără pată - a avut de îndurat respingerea, biciuirea, batjocura și răstignirea din mâna celor răi. Suferind El însuși, Fiul lui Dumnezeu a înlăturat astfel stigmatul moral aplicat suferinței: nu se mai poate afirma că suferința dezvăluie întotdeauna păcatul și nici că suferința înseamnă că Dumnezeu l-a părăsit pe cel care suferă. Suferința lui Isus Isus lovește la rădăcina păcatului și a suferinței noastre, învingând răul prin bine. Într-adevăr, suferința lui Isus învinge cea mai grea dintre toate suferințele care îi pot fi date omului - înstrăinarea permanentă de Dumnezeu, izvorul și culmea oricărui bine. Orice suferință de-a lungul acestei vieți - ca și orice fericire - este imperfectă, parțială și finită. Chiar și cea mai rea viață omenească imaginabilă, desfășurată pe orice interval, oricât de lung ar fi acesta, ia sfârșit în cele din urmă. Iadul însă nu are sfârșit. Durează pentru totdeauna. Și în comparație cu suferința iadului, cea mai grea dintre suferințele omului aflat pe pământ pălește. Isus ne-a salvat de iad. "Fiul Unul Născut a fost dăruit omenirii în primul rând ca să îl apere pe om de acest rău definitiv și de suferința definitivă. Prin urmare, în misiunea Sa mântuitoare, Fiul trebuie să lovească răul chiar la rădăcinile sale transcendentale, din care se dezvoltă întreaga istorie a omenirii. Rădăcinile transcendentale ale răului sunt fixate în păcat și moarte; ele stau la baza pierderii vieții eterne. Misiunea Fiului Unul Născut constă în victoria asupra păcatului și morții. El învinge păcatul prin ascultare până la moarte și încă moartea pe cruce, iar moartea este învinsă prin învierea Sa" (SD 14). Isus ne mântuiește de suferință intrând în ea. Durerea fizică suferită de Isus este dincolo de orice am fi putut trăi noi înșine: este bătut de soldați, închis, biciuit la stâlp, încoronat cu spini, forțat să își poarte crucea și, în cele din urmă, moare răstignit. "Suferința Sa are dimensiuni umane, dar în același timp este unică în istoria omenirii: profunzimea și intensitatea ei, deși omenești, nu pot fi comparate cu nimic ca intensitate și profunzime, fiindcă acel om care suferă, rămânând om, este în același timp Însuși Fiul: 'Dumnezeu din Dumnezeu'. Astfel, numai El - Fiul Unic - este în stare să cuprindă măsura răului care se află în păcatul omului: în fiecare păcat și în păcatul 'total', potrivit dimensiunilor existenței istorice a omenirii pe pământ" (SD 17). Papa Ioan Paul al II-lea continuă o bogată tradiție, care urcă în timp cel puțin până la Sf. Toma de Aquino, și anume că suferința fizică, mentală și spirituală a lui Isus a fost cea mai mare suferință omenească posibilă. Și în plus față de durerea fizică a pătimirii, El a avut de îndurat cea mai mare suferință dintre toate: părăsirea de către Tatăl ceresc, generată de totalitatea păcatului omenesc. Suferință și mântuire Care este urmarea acestei suferințe atât de mari? Care este scopul planului divin? Din cel mai mare rău posibil, Dumnezeu face să iasă binele cel mai mare: mântuirea familiei umane, răscumpărarea de durere și suferință a celor care nu o merită. "Tocmai prin această suferință, Isus face posibil ca 'omul să nu piară, ci să aibă viața veșnică'. Tocmai prin crucea Sa, El lovește rădăcina răului, crescut în istoria omenirii și în inima omului. Și tocmai prin crucea Sa, El împlinește lucrarea mântuirii" (SD 16). Suferința lui Isus răscumpără însăși suferința și deschide celui care suferă posibilitatea conlucrării la opera mântuitoare a lui Isus (SD 19). Suferința lui Isus duce la slava Sa; același lucru îl face și suferința creștinilor. "Fericiți cei persecutați pentru dreptate, pentru că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza Mea" (Matei 5,10-11). Papa Ioan Paul al II-lea scria: "Într-un anume sens, Isus a deschis suferința Sa mântuitoare tuturor oamenilor aflați în suferință... Isus a săvârșit lucrarea Sa mântuitoare prin propria Sa suferință. În același timp, mântuirea, deși a fost complet săvârșită prin suferința lui Isus, este vie în continuare și într-un fel special se dezvoltă mai departe în istoria omului. Ea trăiește și se dezvoltă în trupul lui Isus, care este Biserica, și sub acest aspect, orice suferință omenească, prin unirea plină de iubire cu Isus, completează suferința Sa. Suferința omului completează acea suferință la fel cum Biserica împlinește și completează lucrarea mântuitoare a lui Isus" (SD 24). Abordarea creștină a problemei suferinței nu implică indiferența față de suferința omului, și tocmai din acest motiv creștinii au căutat dintotdeauna să își exprime credința prin opere de caritate. "Revelarea de către Cristos a semnificației mântuitoare a suferinței nu se identifică sub nici un motiv cu o atitudine de pasivitate, ci dimpotrivă. Evanghelia este negarea pasivității în fața suferinței. Isus însuși o dovedește prin întreaga Sa lucrare" (SD 30). Lucrarea lui Isus a fost să redea vederea celor orbi, să îi vindece pe leproși, să îi hrănească pe cei flămânzi. Ne-a învățat să îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru și ne-a spus parabola bunului samaritean pentru ca să ne arate că datoria oricărui creștin este să aibă grijă de ceilalți. Răspunsul la Judecata de apoi depinde grija pe care am arătat-o față de cei aflați în suferință: "Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit" (Matei 25,34-35). Rațiunea de a trăi Modul în care Isus a abordat problema suferinței nu reprezintă răspunsul rațional într-o dezbatere academică. Nu orice problemă este abstractă, intelectuală sau academică. Teodiceea, adică reconcilierea existenței lui Dumnezeu cel a-toate-milostiv și bun cu existența răului - ar putea fi abordată în această manieră, dar problema suferinței reale este concretă, experiențială și personală. Rezolvarea sa nu se face prin cuvinte ci numai prin Cuvânt. Așa cum spunea marele Papă: "Isus nu răspunde direct și nici în manieră abstractă la întrebarea omului despre semnificația suferinței. Omul aude răspunsul mântuitor al lui Cristos pe măsură ce ia el însuși parte la suferințele Lui. Răspunsul care vine din această participare, pe calea întâlnirii interioare cu Învățătorul, este mult mai mult decât un răspuns abstract la întrebare. Fiindcă mai înainte de toate este o chemare. Este o vocație. Isus nu explică în mod abstract motivul suferinței, ci înainte de orice altceva El spune: 'Urmează-Mă!' Vino! Ia parte prin suferințele tale la lucrarea de mântuire a lumii, mântuire care s-a săvârșit prin suferința Mea! Prin crucea Mea. Pe măsură ce omul își asumă crucea, unindu-se spiritual cu crucea lui Isus, i se revelează semnificația mântuitoare a suferinței" (SD 26). Viktor E. Frankl [1], în cartea sa "Omul în căutarea sensului vieții", descrie experiențele terifiante din lagărele de concentrare naziste. El notează că, deși toți prizonierii se aflau în aceleași condiții materiale - cele mai cumplite imaginabile -, nu reacționau cu toții la fel. Unii prizonieri s-au sinucis aruncându-se în gardurile electrificate; alții se agățau cu toată puterea de viață și chiar reușeau să găsească bucuria în ciuda tuturor atrocităților. Ce anume făcea diferența? Omul poate îndura absolut orice dacă are un motiv (logos) să trăiască. Invers, omul nu suportă absolut nimic dacă îi lipsește motivația supraviețuirii. Izvorul bucuriei constă în depășirea sentimentului de zădărnicie a suferinței, sentiment adânc înrădăcinat în suferința omenească și care consumă persoana în interior, dar în același timp îi împovărează și pe ceilalți. Persoana se simte condamnată să primească ajutor și asistență de la alții și în același timp se simte inutilă pentru sine însuși. Descoperirea semnificației mântuitoare a suferinței în unire cu Isus determină transformarea acestui sentiment de deprimare. Credința în participarea la suferința lui Isus aduce cu sine certitudinea că persoana 'împlinește în sine ceea ce lipsește suferințelor lui Isus' - certitudinea că în dimensiunea spirituală a lucrării mântuitoare el slujește, ca și Isus, la mântuirea tuturor fraților și surorilor. În felul acesta, omul în suferință aduce un serviciu de neînlocuit omenirii" (SD 27). Cristos ne oferă astfel rațiunea de a trăi, oricât de mult ar trebui să suferim. Notă: [1] Viktor Emil Frankl (26 martie 1905 - 2 septembrie 1997): psihiatru vienez, părintele logoterapiei, doctor în neurologie și filosofie, fondatorul celei de a treia școli vieneze de psihoterapie (după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler). Este supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste. Cartea la care se referă autorul articolului, cu titlul "Omul în căutarea sensului vieții", a aparut în 2009 la Editura Meteor Press, București, în traducerea din limba engleză a lui Silvian Guranda (176 pag.) - n.t. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 850, Ultimul acces: 2026-07-26 08:18:56
|
Timp total: 0.04s...
[1]:1