Monoteismul, cauză a persecuțiilor iudaice și păgâne[2013-03-12]Primele persecuții împotriva Bisericii au venit din perspectiva iudaismului, care ținea la monoteism, iar în momentul în care creștinii au postulat monoteismul, au venit păgânii și i-au persecutat. Persecuțiile încetează datorită Sfântului Constantin cel Mare, care îi invită pe episcopii persecutați să scrie cu cerneală Crezul ortodox scris în persecuții cu sângele martirilor. Un interviu despre persecuții cu prof. dr. Daniel Benga.Vă rugăm să abordați persecuțiile din perspectivă iudaică. Care au fost cauzele acestei persecuții? Creștinii au fost persecutați de către iudei pentru că-L recunosc pe Hristos ca fiind Fiu al lui Dumnezeu. Evreii țin la unicitatea Dumnezeului transcendent, nerecunoscându-L pe Hristos ca Mesia, și oricine Îl recunoaște aduce blasfemie lui Dumnezeu, și pentru aceasta trebuie să moară. Aici avem evident cazul Sfântului Arhidiacon Ștefan, care este și primul martir al Bisericii. Urmașii lui Hristos, creștinii din Țara Sfântă, vor fi persecutați în continuare de către iudei pe baza acestei realități. De aceea și Sfântul Apostol Pavel a fost unul dintre marii persecutori. Victime ale persecuției iudaice au fost și Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului, aruncat de pe aripa templului din Ierusalim, și creștinii persecutați de către sinedriu despre care vorbește cartea Faptele Apostolilor. Persecuția iudaică nu a fost de amploare și foarte provocatoare pentru creștinism. De ce? Deoarece n-a fost de durată mare, pentru că Mântuitorul înviază, și credința creștină începe să se vestească după anul 30. În anul 66, Ierusalimul este dărâmat de armatele lui Tit și Vespasian și în acel moment, să spunem, puterea politică evreiască încetează și persecuțiile nu mai sunt posibile din punctul de vedere al statului. Avem cam 30 de ani în care persecuțiile sunt restrânse numai la sfera comunităților din Israelul de astăzi, din Palestina. Astfel de persecuții nu au putut avea loc în alte comunități, cum ar fi în Roma. Comunitatea iudaică din Roma s-a împărțit, unii L-au acceptat pe Hristos ca fiind Mesia, alții nu. Și atunci au început să aibă loc dispute între ei, lucru care a făcut ca împăratul Claudiu să-i alunge pe iudei, creștini și necreștini din Roma în anul 49. Disputa merge și mai departe. Sfântul Apostol Pavel a fost persecutat neîncetat în toate comunitățile iudaice prin care el a mers să vestească Evanghelia, pentru că el mergea mai întâi în sinagoga iudaică, unde mesajul său era mult mai ușor de acceptat. Să vestești într-o lume politeistă un singur dumnezeu era mai complicat. A influențat cumva persecuția iudaică persecutarea creștinilor de către păgâni? Cele două persecuții nu au legătură una cu alta. În lumea romană, cauzele sunt cu totul diferite, creștinismul vine cu monoteismul exclusivist. Adică un Dumnezeu care nu mai acceptă să fie cinstiți alți zei alături de el. Și aceasta este o problemă din start într-o societate politeistă, în care omul nu trăia în afară de religie. Viața lui socială, culturală sau economică nu era ruptă de religie. Primele persecuții împotriva Bisericii au venit din perspectiva iudaismului care ținea la monoteism, iar în momentul în care creștinii au postulat monoteismul, au venit păgânii și i-au persecutat. Deci remarcăm că este o întreagă complexitate a acestor persecuții care au cauze întru totul diferite. Care a fost situația creștinilor în afara imperiului? De ce au fost aceștia persecutați? Lucrurile au stat diferit. În primele trei veacuri, marea operă de vestire a Evangheliei a avut loc aproximativ în granițele Imperiului Roman, dar și în Imperiul Persan, o dimensiune uitată de noi. Or, în Imperiul Persan, creștinismul s-a dezvoltat mult mai liber, pentru că cele două imperii erau imperii concurente, erau mereu în război. Era evident avantajos pentru persani să susțină oameni care erau persecutați la Roma, pentru că aceștia puteau merge la ei. Primii 300 de ani sunt ani de libertate și credința creștină se dezvoltă într-o manieră liberă. Dar lucrurile se schimbă în sec. IV, când după ce Constantin cel Mare dă libertate creștinismului, creștinii pot deveni aliați foarte periculoși pentru creștinii din Imperiul Persan, și atunci încep persecuțiile în Imperiul Persan în timpul împăratului Shapur al II-lea. În alte zone nu ne putem pronunța, pentru că nu avem documente foarte clare. Noi știm că misiunile au avut loc. De exemplu în India, unde a mers Sfântul Apostol Toma, este evident că au fost creștini din primele veacuri, iar contextul în care ei s-au dus a fost tot unul politeist. Adică întregile regiuni de creștinism au fost între păgâni. Sau avem martiri dintre goți persecutați chiar de goții înșiși care au rămas păgâni. Deci realitatea s-a repetat neîncetat. În momentul în care a fost încreștinată Rusia, în timpul lui Vladimir, doi dintre fiii lui, Hleb și Boris, au fost omorâți de către un frate păgân. Deci lucrurile sunt mereu asimilate și asemănătoare de câte ori avem de-a face cu societăți politeiste oriunde s-a vestit Evanghelia. Care este rolul Sfântului Constantin cel Mare în contextul persecuțiilor? Rolul împăratului Constantin cel Mare referitor la perioada persecuțiilor este evident acela de a încheia această perioadă. Și nu numai că o încheie, în actele pe care el le emite începând cu toamna anului 312, după ce îl învinge pe Maxențiu și devine singur stăpânitor al Occidentului și după ce îl învinge și pe Liciu în 324 și rămâne singurul împărat, toate legile pe care el le dă sunt legi în care nu va face din creștinism religie de stat, așa cum poate de multe ori greșit se spune, ci o face o religie liberă, care poate exista în imperiu alături de toate celelalte, dar pe care o va favoriza încet, încet. Acest proces de favorizare a creștinismului va ajunge în anul 380, prin edictul Cunctos populos, emis la Tesalonic de către împăratul Teodosie cel Mare, religie a Imperiului Roman din acea vreme. Importanța acțiunilor Sfântului Constantin cel Mare cel mai bine poate fi arătată prin următorul episod. Sfinții episcopi persecutați sunt invitați de Constantin cel Mare la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Ne istorisește Teodoret de Cir în istoria sa bisericească că unii aveau ochii scoși, alții mâinile mutilate și alții picioarele. Adică purtau cu ei semnele persecuțiilor. Și vin invitați într-un palat imperial, iar împăratul nu s-a așezat pe scaun până n-au șezut mai întâi ei pe scaune, ca semn de cinstire. Tot acest istoric ne spune că împăratul Constantin cel Mare s-a dus la Sfântul Pafnutie, care avea ochii scoși și încă puroi în orbite, și i-a sărutat orbitele ochilor. Aceasta este noua realitate pe care împăratul Constantin cel Mare o produce. Este o schimbare radicală. Dar ceea ce martirii au mărturisit și acești mărturisitori, care încă nu muriseră, au scris după aceea la Niceea și Constantinopol, adică întreaga lor credință în Sfânta Treime, în Dumnezeu cel Veșnic, în viața veșnică, au sintetizat-o în Crezul de la Niceea și Constantinopol, Crezul nostru ortodox. Eu obișnuiesc și îmi place să spun, înainte să fie scris cu cerneală, Crezul a fost scris cu sângele martirilor în aceste persecuții. De aceea este atât de mare și important. (Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 12 martie 2013) Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 1003, Ultimul acces: 2026-04-14 19:28:57
|
Timp total: 0,33s...
[]:1