Mizerabilii - o poveste catolică

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Mizerabilii - o poveste catolică

[2013-05-12]

Gail Finke
Traducător: Adela Porumbel
Teme: Media

Victor Hugo, al cărui roman de mare întindere stă la baza musical-ului teatral şi cinematografic "Mizerabilii", nu a fost chiar un bun catolic. Dar sufletul său a fost catolic în profunzime, la fel fiind şi "Mizerabilii", un film ce oferă sufletului neliniştit al omului exact ceea ce îşi doreşte: asigurarea că, într-o lume crudă, dragostea este cheia mântuirii.

Acest mesaj în sine, şi nu doar povestea captivantă, partitura remarcabilă sau succesiunea de interpretări vocale de excepţie, a făcut din piesa de teatru un succes. Şi tot acest mesaj, nu doar rolul de Oscar făcut de Anne Hathaway alături de cele de asemenea strălucite ale celorlalţi actori, a făcut ca filmul să fie un mare succes de public. Cu greu ne putem imagina o poveste mai catolică decât Mizerabilii, iar când filme superficiale sau sângeroase au încasări de milioane, este cu atât mai uimitor că o astfel de producţie a putut să ia naştere.

Mai întâi, povestea

Povestea lui Victor Hugo se plasează printre "mizerabilii" Franţei secolului XIX: răufăcători, prostituate, hoţi şi alţii a căror sărăcie chinuitoare îi face vulnerabili la a fi împinşi în revolte armate, mai ales în aglomeratul Paris. Pot trăi aceşti oameni altfel decât în mizerie? Sunt oare posibile credinţa, dragostea, mântuirea? Povestea începe cu momentul în care Jean Valjean, condamnat la cinci ani de închisoare pentru a fi furat o pâine ca să-şi hrănească nepotul şi la alţi 14 ani pentru o încercare de evadare, îşi ispăşeşte pedeapsa de muncă silnică.

Un poliţist fără milă, pe nume Javert, îi înmânează în sfârşit hârtiile de eliberare şi îi spune că nu va fi niciodată altceva decât un răufăcător violent, supravegheat în permanenţă. Înrăit de închisoare şi înfuriat pe lume, Valjean nu poate găsi de lucru. Sunt prea mulţi oameni pentru slujbele de jos şi nimeni nu angajează un infractor. Flămând şi furios, el se ascunde peste noapte într-o biserică. Acolo este găsit de un Episcop care îi oferă mâncare, un pat de dormit şi bunătatea lui. După ce Episcopul şi menajera casei se retrag la culcare, disperatul Valjean îşi ia tălpăşiţa cu o traistă plină cu argintărie, dar este prins rapid de poliţia locală.

Reacţia surprinzătoare a Episcopului jefuit îi oferă lui Valjean nu numai o altă şansă la libertate, ci şi o şansă la viaţă. Trebuie să aleagă între a o primi sau a o respinge. Acesta este doar primul dintr-o serie de momente răscolitoare ale unei producţii care nu ezită să afirme că libertatea oferită de Cristos este o libertate care atrage obligaţii şi pe care trebuie să o alegi neştiind care vor fi acele obligaţii. Valjean este uşurat şi înspăimântat; el realizează că odată ce acceptă iertarea ce îi este oferită, trebuie să îşi ofere în schimb viaţa şi trebuie să facă aceasta fără nicio garanţie. O viaţă mai bună este posibilă, nu promisă. Iar el nu ştie cum să fie un om mai bun.

Pe tot parcursul aventurilor lui Jean Valjean (şi, cu adevărat, merită să fie numite "aventuri") lupta sa interioară de a trăi pentru Dumnezeu, aflându-se în acelaşi timp mereu în pericol din cauza neînduplecatului Javert, este la fel de agonizantă cum este şi suferinţa celor pe care îi întâlneşte în drumul său: o mamă necăsătorită şi fără un ban, împinsă la a se prostitua, un copil orfan abuzat, tineri revoluţionari idealişti a căror cauză este nobilă, dar fără speranţă.

Apoi, filmul

Într-o industrie care "reface" filme şi musical-uri iubite de generaţii schimbând personaje principale, puncte cheie ale acţiunii şi finaluri cu totul, "Mizerabilii" este un film remarcabil de apropiat de spectacolul teatral. Există schimbări, dar surprinzător (din nou, pentru industria modernă a filmului), modificările muzicale s-au făcut împreună cu compozitorul şi libretistul originar, iar cele mai multe schimbări de acţiune sunt, de fapt, adăugări din romanul lui Victor Hugo.

Regizorul Tom Hooper a ales să filmeze toate momentele cântate live, decât să ceară actorilor să mimeze peste înregistrările de studio, cu acompaniament muzical live. Rezultatul este imediat şi izbuteşte într-un mod cinematografic ceea ce spectacolul de teatru face adesea prin interpretări puternice: impresionează publicul. O mare parte a filmului constă din lungi filmări de prim-plan în care vedem capetele personajelor în dreapta sau stânga ecranului, dar emoţia este atât de autentică încât dă impresia de urmărire a unei acţiuni neîntrerupte - atât de mult încât scenele de luptă de la baricadă par ciudat de mici.

Anne Hathaway îşi merită Oscarul, iar Hugh Jackman este de neuitat în rolul lui Jean Valjean. Toţi ceilalţi actori sunt perfect distribuiţi în rolurile lor, şi deşi multe s-au spus despre Russell Crowe, ca nefiind în largul lui şi necântând la fel de bine ca şi ceilalţi, niciunul dintre cei cu care am văzut filmul nu au avut această părere. El aduce ceva diferit pe ecran faţă de actorii din rolul de pe scenă, ceva ce funcţionează.

Acum, teologia

Când spun că este greu de găsit o poveste mai catolică decât "Mizerabilii" nu vreau să spun că este anti-protestantă, ci că priveşte lumea prin ochii unui catolic. Pentru catolici, lumea îl reflectă pe Dumnezeu, iar oamenii îl experimentează pe Dumnezeu prin intermediul lumii şi al altor oameni. Cristos este centrul a toate, dar într-un mod profund care este mai degrabă trăit decât declarat. Imagini catolice sunt peste tot în film, Valjean se roagă frecvent, şi primeşte ajutor prin Biserică, dar nu se citeşte din Biblie şi nu sunt recitate versete, cum am putea găsi într-un "film creştin". De asemenea, nimeni nu merge la Liturghie. În schimb, Valjean trăieşte marile întrebări ale vieţii creştine: Cine este aproapele meu? Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? De câte ori trebuie să iert? Şi probabil cel mai mult el trăieşte după cuvintele rugăciunii pe care ne-a lăsat-o Cristos: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Ar putea fi tentant pentru unii să îl privească pe poliţistul Javert ca fiind "răul" protestant faţă de "bunul" catolic Valjean, dar ar însemna să pierdem esenţa. Indiferent că este protestant sau jansenist (jansenismul a fost un fel de "calvinism pentru catolici" foarte popular în Franţa), Javert reprezintă o înţelegere a creştinătăţii care confundă respectarea regulilor cu îndreptăţirea, care cunoaşte legea dar nu şi mila, care se încrede în sine mai mult decât în Dumnezeu. Javert nu este un monstru, el este un om de onoare care îşi face datoria, încearcă să îl slujească pe Dumnezeu şi nu dă nimănui mai mult sau mai puţin decât ceea ce datorează. În final, mişcat de mila pe care i-o arată Valjean, Javert nu poate face ce a făcut Valjean, să îşi schimbe viaţa. Nu este în stare să primească mila pe care nu o merită, iar esenţa creştinismului este aceea că mila Domnului se revarsă din iubire. Nimeni nu o merită.

Şi în sfârşit, sfârşitul

Finalul filmului "Mizerabilii" este unul dintre cele mai emoţionante din literatură, teatru sau film. Dacă credeţi că nu veţi plânge, vă înşelaţi. Spre deosebire de orice alt final fericit pe care l-aţi văzut, sfârşitul lui Valjean este fericit pentru că merge în Rai. El îi încredinţează pe fiica sa adoptivă şi pe proaspătul ei soţ lui Dumnezeu, îi vede pentru o ultimă oară şi viaţa lui este împlinită. Dragostea pe care o are pentru ei este, în final, mai importantă decât orice a pierdut sau a câştigat. Iubindu-şi fiica, el a învăţat să îl iubească pe Dumnezeu, şi acea iubire l-a transformat pentru a fi asemenea lui Cristos, capabil de milă şi sacrificiu. Prin intermediul instrumentului puternic al muzicii, atât spectacolul de teatru cât şi filmul au putut atinge inimile prezentând realitatea mântuirii aşa cum este - ceva prea mare şi misterios pentru a fi exprimat prin cuvinte. Suferinţele lui Valjean au fost îngrozitoare; orice suferinţă este îngrozitoare. Cu toţii suntem "mizerabili". Dar Dumnezeu este mai mare decât toată suferinţa, şi ni se promite mai mult decât ne putem imagina vreodată atunci când timpul va veni.

Persoanele care nu au văzut niciodată spectacolul de teatru şi nici nu au citit cartea, au considerat că finalul este fantastic. Eu cred însă că finalul spectacolului este şi mai bun. În spectacolul de teatru, Valjean este condus spre Rai de către Fantine şi Eponine, amândouă îmbrăcate în alb, asemenea unor îngeri. În film, Fantine - cu părul ciopârţit de când a trebuit să îl vândă şi purtând o rochie jerpelită - vine singură. Regizorul a mai adăugat o apariţie a Episcopului, care este emoţionantă, dar după aceea îl face pe Valjean să păşească într-o biserică şi apoi... pe baricada acum enormă, plină de revoluţionari fluturând steaguri franceze şi cântând cu bucurie despre viaţa veşnică.

Baricada ce reapare la sfârşit creează o scenă frumoasă, dar după mine nu are niciun sens. Toate personajele decedate cântă despre transformarea săbiilor în pluguri şi despre viaţa în "Grădina Domnului", în contextul unei scene care în cartea lui Hugo şi în spectacol constituie foarte clar o pierdere fără sens de vieţi omeneşti - o încercare greşită de a ajuta oamenii prin război, când în realitate este nevoie de o schimbare în inima fiecăruia. Ideea că săracii Parisului îşi vor petrece veşnicia pe o baricadă din gunoaie mi s-a părut discordantă. V-aş recomanda să închideţi ochii la aceste momente şi să vi-i imaginaţi în altă parte. Acestea fiind spuse, este o scenă de 1 minut. Filmul este o minunată realizare cinematografică, cu interpretări de neuitat. Merită să îl vedeţi.

Mizerabilii - o poveste catolică
Gail Finke
Traducător: Adela Porumbel
Teme: Media

Mizerabilii (2012)

Victor Hugo, al cărui roman de mare întindere stă la baza musical-ului teatral şi cinematografic "Mizerabilii", nu a fost chiar un bun catolic. Dar sufletul său a fost catolic în profunzime, la fel fiind şi "Mizerabilii", un film ce oferă sufletului neliniştit al omului exact ceea ce îşi doreşte: asigurarea că, într-o lume crudă, dragostea este cheia mântuirii.

Acest mesaj în sine, şi nu doar povestea captivantă, partitura remarcabilă sau succesiunea de interpretări vocale de excepţie, a făcut din piesa de teatru un succes. Şi tot acest mesaj, nu doar rolul de Oscar făcut de Anne Hathaway alături de cele de asemenea strălucite ale celorlalţi actori, a făcut ca filmul să fie un mare succes de public. Cu greu ne putem imagina o poveste mai catolică decât Mizerabilii, iar când filme superficiale sau sângeroase au încasări de milioane, este cu atât mai uimitor că o astfel de producţie a putut să ia naştere.

Mai întâi, povestea

Povestea lui Victor Hugo se plasează printre "mizerabilii" Franţei secolului XIX: răufăcători, prostituate, hoţi şi alţii a căror sărăcie chinuitoare îi face vulnerabili la a fi împinşi în revolte armate, mai ales în aglomeratul Paris. Pot trăi aceşti oameni altfel decât în mizerie? Sunt oare posibile credinţa, dragostea, mântuirea? Povestea începe cu momentul în care Jean Valjean, condamnat la cinci ani de închisoare pentru a fi furat o pâine ca să-şi hrănească nepotul şi la alţi 14 ani pentru o încercare de evadare, îşi ispăşeşte pedeapsa de muncă silnică.

Un poliţist fără milă, pe nume Javert, îi înmânează în sfârşit hârtiile de eliberare şi îi spune că nu va fi niciodată altceva decât un răufăcător violent, supravegheat în permanenţă. Înrăit de închisoare şi înfuriat pe lume, Valjean nu poate găsi de lucru. Sunt prea mulţi oameni pentru slujbele de jos şi nimeni nu angajează un infractor. Flămând şi furios, el se ascunde peste noapte într-o biserică. Acolo este găsit de un Episcop care îi oferă mâncare, un pat de dormit şi bunătatea lui. După ce Episcopul şi menajera casei se retrag la culcare, disperatul Valjean îşi ia tălpăşiţa cu o traistă plină cu argintărie, dar este prins rapid de poliţia locală.

Reacţia surprinzătoare a Episcopului jefuit îi oferă lui Valjean nu numai o altă şansă la libertate, ci şi o şansă la viaţă. Trebuie să aleagă între a o primi sau a o respinge. Acesta este doar primul dintr-o serie de momente răscolitoare ale unei producţii care nu ezită să afirme că libertatea oferită de Cristos este o libertate care atrage obligaţii şi pe care trebuie să o alegi neştiind care vor fi acele obligaţii. Valjean este uşurat şi înspăimântat; el realizează că odată ce acceptă iertarea ce îi este oferită, trebuie să îşi ofere în schimb viaţa şi trebuie să facă aceasta fără nicio garanţie. O viaţă mai bună este posibilă, nu promisă. Iar el nu ştie cum să fie un om mai bun.

Pe tot parcursul aventurilor lui Jean Valjean (şi, cu adevărat, merită să fie numite "aventuri") lupta sa interioară de a trăi pentru Dumnezeu, aflându-se în acelaşi timp mereu în pericol din cauza neînduplecatului Javert, este la fel de agonizantă cum este şi suferinţa celor pe care îi întâlneşte în drumul său: o mamă necăsătorită şi fără un ban, împinsă la a se prostitua, un copil orfan abuzat, tineri revoluţionari idealişti a căror cauză este nobilă, dar fără speranţă.

Apoi, filmul

Într-o industrie care "reface" filme şi musical-uri iubite de generaţii schimbând personaje principale, puncte cheie ale acţiunii şi finaluri cu totul, "Mizerabilii" este un film remarcabil de apropiat de spectacolul teatral. Există schimbări, dar surprinzător (din nou, pentru industria modernă a filmului), modificările muzicale s-au făcut împreună cu compozitorul şi libretistul originar, iar cele mai multe schimbări de acţiune sunt, de fapt, adăugări din romanul lui Victor Hugo.

Regizorul Tom Hooper a ales să filmeze toate momentele cântate live, decât să ceară actorilor să mimeze peste înregistrările de studio, cu acompaniament muzical live. Rezultatul este imediat şi izbuteşte într-un mod cinematografic ceea ce spectacolul de teatru face adesea prin interpretări puternice: impresionează publicul. O mare parte a filmului constă din lungi filmări de prim-plan în care vedem capetele personajelor în dreapta sau stânga ecranului, dar emoţia este atât de autentică încât dă impresia de urmărire a unei acţiuni neîntrerupte - atât de mult încât scenele de luptă de la baricadă par ciudat de mici.

Anne Hathaway îşi merită Oscarul, iar Hugh Jackman este de neuitat în rolul lui Jean Valjean. Toţi ceilalţi actori sunt perfect distribuiţi în rolurile lor, şi deşi multe s-au spus despre Russell Crowe, ca nefiind în largul lui şi necântând la fel de bine ca şi ceilalţi, niciunul dintre cei cu care am văzut filmul nu au avut această părere. El aduce ceva diferit pe ecran faţă de actorii din rolul de pe scenă, ceva ce funcţionează.

Acum, teologia

Când spun că este greu de găsit o poveste mai catolică decât "Mizerabilii" nu vreau să spun că este anti-protestantă, ci că priveşte lumea prin ochii unui catolic. Pentru catolici, lumea îl reflectă pe Dumnezeu, iar oamenii îl experimentează pe Dumnezeu prin intermediul lumii şi al altor oameni. Cristos este centrul a toate, dar într-un mod profund care este mai degrabă trăit decât declarat. Imagini catolice sunt peste tot în film, Valjean se roagă frecvent, şi primeşte ajutor prin Biserică, dar nu se citeşte din Biblie şi nu sunt recitate versete, cum am putea găsi într-un "film creştin". De asemenea, nimeni nu merge la Liturghie. În schimb, Valjean trăieşte marile întrebări ale vieţii creştine: Cine este aproapele meu? Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? De câte ori trebuie să iert? Şi probabil cel mai mult el trăieşte după cuvintele rugăciunii pe care ne-a lăsat-o Cristos: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Ar putea fi tentant pentru unii să îl privească pe poliţistul Javert ca fiind "răul" protestant faţă de "bunul" catolic Valjean, dar ar însemna să pierdem esenţa. Indiferent că este protestant sau jansenist (jansenismul a fost un fel de "calvinism pentru catolici" foarte popular în Franţa), Javert reprezintă o înţelegere a creştinătăţii care confundă respectarea regulilor cu îndreptăţirea, care cunoaşte legea dar nu şi mila, care se încrede în sine mai mult decât în Dumnezeu. Javert nu este un monstru, el este un om de onoare care îşi face datoria, încearcă să îl slujească pe Dumnezeu şi nu dă nimănui mai mult sau mai puţin decât ceea ce datorează. În final, mişcat de mila pe care i-o arată Valjean, Javert nu poate face ce a făcut Valjean, să îşi schimbe viaţa. Nu este în stare să primească mila pe care nu o merită, iar esenţa creştinismului este aceea că mila Domnului se revarsă din iubire. Nimeni nu o merită.

Şi în sfârşit, sfârşitul

Finalul filmului "Mizerabilii" este unul dintre cele mai emoţionante din literatură, teatru sau film. Dacă credeţi că nu veţi plânge, vă înşelaţi. Spre deosebire de orice alt final fericit pe care l-aţi văzut, sfârşitul lui Valjean este fericit pentru că merge în Rai. El îi încredinţează pe fiica sa adoptivă şi pe proaspătul ei soţ lui Dumnezeu, îi vede pentru o ultimă oară şi viaţa lui este împlinită. Dragostea pe care o are pentru ei este, în final, mai importantă decât orice a pierdut sau a câştigat. Iubindu-şi fiica, el a învăţat să îl iubească pe Dumnezeu, şi acea iubire l-a transformat pentru a fi asemenea lui Cristos, capabil de milă şi sacrificiu. Prin intermediul instrumentului puternic al muzicii, atât spectacolul de teatru cât şi filmul au putut atinge inimile prezentând realitatea mântuirii aşa cum este - ceva prea mare şi misterios pentru a fi exprimat prin cuvinte. Suferinţele lui Valjean au fost îngrozitoare; orice suferinţă este îngrozitoare. Cu toţii suntem "mizerabili". Dar Dumnezeu este mai mare decât toată suferinţa, şi ni se promite mai mult decât ne putem imagina vreodată atunci când timpul va veni.

Persoanele care nu au văzut niciodată spectacolul de teatru şi nici nu au citit cartea, au considerat că finalul este fantastic. Eu cred însă că finalul spectacolului este şi mai bun. În spectacolul de teatru, Valjean este condus spre Rai de către Fantine şi Eponine, amândouă îmbrăcate în alb, asemenea unor îngeri. În film, Fantine - cu părul ciopârţit de când a trebuit să îl vândă şi purtând o rochie jerpelită - vine singură. Regizorul a mai adăugat o apariţie a Episcopului, care este emoţionantă, dar după aceea îl face pe Valjean să păşească într-o biserică şi apoi... pe baricada acum enormă, plină de revoluţionari fluturând steaguri franceze şi cântând cu bucurie despre viaţa veşnică.

Baricada ce reapare la sfârşit creează o scenă frumoasă, dar după mine nu are niciun sens. Toate personajele decedate cântă despre transformarea săbiilor în pluguri şi despre viaţa în "Grădina Domnului", în contextul unei scene care în cartea lui Hugo şi în spectacol constituie foarte clar o pierdere fără sens de vieţi omeneşti - o încercare greşită de a ajuta oamenii prin război, când în realitate este nevoie de o schimbare în inima fiecăruia. Ideea că săracii Parisului îşi vor petrece veşnicia pe o baricadă din gunoaie mi s-a părut discordantă. V-aş recomanda să închideţi ochii la aceste momente şi să vi-i imaginaţi în altă parte. Acestea fiind spuse, este o scenă de 1 minut. Filmul este o minunată realizare cinematografică, cu interpretări de neuitat. Merită să îl vedeţi.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 821, Ultimul acces: 2026-07-27 11:07:03

Timp total: 0.03s...

[1]:1