Papa Benedict al XVI-lea şi Papa Francisc: O lecţie de continuitate apostolică

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Papa Benedict al XVI-lea şi Papa Francisc: O lecţie de continuitate apostolică

[2013-05-31]

William l. Patenaude
Traducător: Ecaterina Hanganu
Teme: Biserică

Când, în luna martie a acestui an, Papa Francisc l-a vizitat pe predecesorul său la Castelul Gandolfo, i-a spus Papei emerit Benedict al XVI-lea: "Suntem fraţi". Această imagine încadrează frumos diferenţele dintre cei doi. Ea subliniază faptul că alegerea Cardinalului Jorge Bergoglio nu reprezintă, aşa cum au sugerat unii, o ruptură în cadrul Bisericii, ci o neaşteptată lecţie de continuitate apostolică. Mai precis, ambii au iluminat din perspective diferite relaţia dintre primatul harului oferit de Dumnezeu în Liturghia la altar şi întâlnirile ulterioare cu omul şi aproapele în liturgiile iubirii din viaţa de zi cu zi. În timp ce Papa Benedict al XVI-lea a accentuat cel mai adesea întâlnirea lui Dumnezeu cu omul - care cheamă mai apoi şi face posibilă o întâlnire reală cu aproapele -, Papa Francisc accentuează relaţiile interumane, care ne permit să îl aducem pe Cristos într-o lume disperată, a politicilor ateiste şi a spiritualităţilor individualiste.

Formele acestea de disperare şi încă multe altele sunt bine cunoscute de ambii Papi. Joseph Ratzinger a asistat la ascensiunea şi prăbuşirea Germaniei naziste, la brutalitatea comunismului şi a altor regimuri seculare. Jorge Bergoglio a asistat la sărăcia şi la convulsiile politice ale Argentinei. El se face de asemenea ecoul îngrijorării Papei Benedict al XVI-lea cu privire la "dictatura relativismului". În mod providenţial, ambii împărtăşesc remedii teologice specifice pentru toate acestea. În autobiografia sa, Ratzinger atrăgea atenţia asupra scrierilor unor teologi ca Henri de Lubac - un cunoscut iezuit din secolul al XX-lea, care este apreciat şi de Papa Francisc. Ratzinger amintea cu încântare expresia lui Henri de Lubac, care consideră catolicismul drept o "credinţă socială, concepută şi trăită ca noi - o credinţă care, prin însăşi natura sa, este în acelaşi timp speranţă, influenţând istoria în totalitatea ei şi nu numai ca promisiune a unei fericiri individuale".

* * *

Astăzi, Papa Francisc demonstrează puterea acestor cuvinte. El a oferit imagini uluitoare de iubire, care au captivat audienţa internaţională. Şi îi îndeamnă pe credincioşi să iubească la fel. La audienţa generală din 27 martie, a spus că "a-l urma, a-l însoţi pe Cristos, a rămâne cu El cere o 'ieşire'. A ieşi din noi înşine, dintr-un mod obosit şi obişnuit de a trăi credinţa, din tentaţia de a ne închide în propriile scheme care ajung să închidă orizontul acţiunii creatoare a lui Dumnezeu".

Unii dintre cei care au apreciat aceste cuvinte sunt cei care au murmurat în urmă cu opt ani când Colegiul Cardinalilor l-a ales pe Joseph Ratzinger ca succesor al Papei Ioan Paul al II-lea. Cei care s-au plâns cel mai tare par să nu fi ştiut că un tânăr preot numit Joseph Ratzinger fusese criticat de consilierii teologici pentru "modernismul său periculos", sau că acelaşi Joseph Ratzinger fusese consultor la Conciliul Vatican II. Date fiind acestea, nu este de mirare că Papa Benedict al XVI-lea i-a surprins pe mulţi atunci când a început să vorbească despre iubire, caritate şi despre relaţiile vii, pline de har, care sunt necesare pentru îmbunătăţirea modului în care conducem economia şi în care administrăm ecosistemele.

Papa Benedict al XVI-lea şi-a înrădăcinat aceste ţeluri în continuitatea istorică a învăţăturilor imuabile ale Bisericii - cum este proclamarea faptului că Dumnezeu este iubire. Procedând astfel, el a subliniat realitatea unui adevăr obiectiv şi faptul că acest adevăr nu poate fi separat de iubire sau frumuseţe, fiindcă adevărul despre care vorbeşte este Izvorul oricărei iubiri - este Adevărul care a creat sufletul omenesc şi ca atare este în stare să îl mişte mai puternic decât orice altceva.

Papa emerit Benedict al XVI-lea a subliniat că punctul central al acestei mişcări este întâlnirea divinităţii cu umanitatea, care are loc în liturgia Bisericii, în special în celebrarea Euharistiei. Această subliniere liturgică se poate regăsi în special în scrierile sale în care explică documentele Conciliului Vatican II. Urmărind să călăuzească receptarea de către Biserică a Conciliului, unul dintre scopurile Papei Benedict al XVI-lea a fost realizarea unităţii în interiorul Bisericii şi între toţi creştinii. El a procedat în consecinţă, dar a rămas desigur fidel învăţăturii apostolice care i-a fost transmisă pentru a o păzi, a o răspândi şi a o preda succesorului său.

Papa Benedict al XVI-lea pare că şi-a modelat eforturile de unificare după exemplul Sf. Bonaventura, care, în secolul al XIII-lea, a preluat conducerea Ordinului Franciscan, la acea dată fragmentat de o facţiune care promova o nouă a Sfântului Duh, una în care nu era nevoie de Cruce. Sf. Bonaventura nu a avut în vedere simpla corectare academică a acestei erori, ci oferirea pastorală a deplinei comuniuni pentru aceia care îşi etalau ortodoxia. Papa Benedict al XVI-lea a procedat în mod foarte asemănător. El a deschis adeseori uşile pentru cei care stăteau în afara Bisericii şi i-a încurajat şi pe credincioşi să facă la fel. De aici, îndemnul lui pentru noua evanghelizare - de a învăţa şi a reaminti lumii că Dumnezeu se află mereu prezent în mijlocul ei.

* * *

În apelul lui la evanghelizare, Papa Benedict al XVI-lea a scos în evidenţă valoarea diferenţelor culturale din cadrul omenirii şi a arătat felul în care aceste diferenţe se intersectează cu expresiile ecleziale, în special în Sfânta Liturghie. Harul vine de fapt să întâmpine orice epocă şi orice loc. Având în minte această diversitate, Papa Benedict al XVI-lea sublinia totuşi că celebrarea liturgică necesită anumite elemente - cum ar fi frumuseţea - care indică nemijlocit spre transcendent. În Exhortaţia sa din 2007 despre Euharistie, Sacramentum Caritatis, el afirma că frumuseţea liturgiei este "o expresie sublimă a gloriei lui Dumnezeu şi, într-un anume sens, o străfulgerare a cerului asupra pământului... Frumuseţea, aşadar, nu este numai un element de decor, ci mai curând un element esenţial al acţiunii liturgice, fiindcă este un atribut al lui Dumnezeu însuşi şi al revelaţiei sale".

Papa Benedict al XVI-lea asocia de obicei această "străfulgerare a cerului asupra pământului" cu viaţa noastră de zi cu zi. Mai departe, el menţiona în aceeaşi exortaţie că "laicul creştin, în virtutea Botezului şi Confirmării sale, luând putere din Euharistie, este chemat să trăiască noutatea radicală adusă de Cristos, oriunde s-ar afla. El trebuie să nutrească dorinţa ca Euharistia să aibă un efect din ce în ce mai profund în viaţa sa de zi cu zi, făcându-l astfel să devină un martor convingător al credinţei sale la locul de muncă şi în societate". Papa Francisc a subliniat aceeaşi idee la cea dintâi Liturghie a Crismei: "De la frumuseţea tuturor acestor elemente liturgice, care nu se referă atât de mult la obiectele frumoase şi ţesăturile delicate din jur, ci la Gloria Domnului nostru care străluceşte asupra poporului Său, viu şi puternic, ne întoarcem acum să reflectăm asupra activităţii şi acţiunilor noastre".

Astfel, imaginea Cardinalului Bergoglio călătorind în mijloacele de transport în comun alături de navetişti obosiţi şi a Papei Francisc luând în braţe şi sărutând un copil cu paralizie cerebrală, au devenit semne pline de forţă care arată ce se întâmplă atunci când harului lui Cristos Euharisticul îi este permis accesul într-o lume căzută. Desigur, unii ar putea susţine (şi chiar o fac) o viziune pelagiană şi anume că astfel de acţiuni garantează prin le însele pacea pe pământ şi mântuirea sufletelor. Pe de altă parte, cei care resping sau critică atenţia de care se bucură Papa Francisc pentru inserarea lui în viaţa de zi cu zi nu sesizează forţa evanghelizatoare a harului divin.

La scurt timp după alegerea sa ca Papă, Cardinalul Bergoglio a oferit următoarele observaţii ca elemente de discuţie pentru confraţii săi Cardinalii: "Biserica este chemată să iasă din sine şi să meargă la periferii, nu numai în sens geografic, ci şi existenţial: spre periferiile misterului păcatului, ale suferinţei, nedreptăţii, ignoranţei şi lipsei de credinţă, ale gândirii, ale oricărei forme de sărăcie... Când Biserica nu iese din sine pentru a evangheliza, devine auto-referenţială şi bolnavă (ca femeia cocoşată, aplecată asupra ei înseşi, din Evanghelie). Relele care, în trecerea timpului, afectează instituţiile ecleziastice, îşi au rădăcina în auto-referenţialitate, într-un fel de narcisism teologic. În Apocalips, Isus spune că El stă la uşă şi bate. Evident, textul se referă la faptul că stă afară la uşă şi bate ca să intre... Dar mă gândesc că uneori Isus poate să bată dinăuntru, ca să îl lăsăm să iasă afară. Biserica auto-referenţială îl ţine pe Isus în lăuntrul său şi nu-i permite să iasă.

Această imagine, a Bisericii orientate spre interior, care "îl ţine pe Isus Cristos pentru ea însăşi", este menită să îi mustre pe cei care primesc prezenţa în Euharistie a lui Isus, dar doresc prea puţin sau deloc să meargă mai departe să proclame Evanghelia. Într-adevăr, lipsa de zel evanghelizator arată că nu s-a acordat atenţie învăţăturilor Papei Benedict al XVI-lea, şi anume că fiecare credincios "este chemat să trăiască noutatea radicală adusă de Cristos, oriunde s-ar afla". În studiul său doctoral despre Sf. Bonaventura, pr. Joseph Ratzinger a concluzionat că, dacă Biserica urmăreşte pacea în viitor, "este obligată să iubească în prezent". Întotdeauna, de-a lungul carierei sale academice şi pastorale, Joseph Ratzinger a învăţat şi a trăit această iubire în prezent, amintind întotdeauna că, pentru a proceda astfel, avem nevoie de harul lui Dumnezeu, în special de acela care vine la noi din Euharistie.

Papa Francisc - care îşi începe zilele celebrând Sfânta Liturghie cu comunitatea în care trăieşte - aduce iarăşi la viaţă această iubire în prezent: el face aceasta subliniind dramatic extinderea în exterior a Bisericii, în liturgiile vieţii de zi cu zi, chiar dacă el preferă Liturghiile mai simple la altar (în concordanţă cu faptul că el, în calitate de iezuit, a depus votul sărăciei). Diferenţele menţionate nu reprezintă o ruptură în învăţăturile pontificale şi nici nu sunt o "dojană" la adresa Papei Benedict al XVI-lea. Dimpotrivă, dau mărturie despre adevărata continuitate apostolică - despre darurile diferite ale aceluiaşi Duh - ori de câte ori Papa Francisc pune în practică instinctiv apelul fratelui său mai în vârstă, ca mai întâi să se experimenteze harul lui Dumnezeu şi apoi să fie oferit cu bucurie tuturor celorlalţi.

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 717, Ultimul acces: 2026-07-29 19:01:00

Timp total: 0.03s...

[]:1