„Pentru a fi buni au nevoie de religie“

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

„Pentru a fi buni au nevoie de religie“

[2015-03-05]

Poetul naţional Mihai Eminescu este revendicat de reprezentanţi ai unei diversităţi de curente de gândire. Versurile sale primesc interpretări interesate pentru a răspunde variatelor orientări ale celor ce şi-l doresc portdrapel cu orice preţ pe marele poet al neamului românesc. Poetul este considerat de unii ateu, de alţii vrednic a fi canonizat, ca să amintim doar extremele unei pleiade categorisiri. În schimb, publicistul Mihai Eminescu se identifică cu articolele semnate în presa vremii. În contextul dezbaterilor cotidiene, vă propunem să descoperiţi opinia lui Mihai Eminescu despre învăţătura religioasă.
Textele semnate de Mihai Eminescu, în special cele de opinie, ne descoperă felu-i de a gândi, reacţiile la evenimente politice şi critica la moravurile societăţii. Spre deosebire de opera sa lirică, în urma căreia a rezultat o întreagă literatură de comentarii fără a o epuiza, activitatea sa publicistică nu este la fel de generoasă în a fi analizată. Ziaristul Eminescu este succint şi nu lasă loc de interpretări. Din acest motiv prezentăm un articol publicat în anul 1881 în ziarul bucureştean „Timpul“ (Mihai Eminescu, „Opere“, vol. XII, ed. Academiei, 1985). Este redat în întregime şi a fost publicat primăvara, în perioada prepascală. Fără a interveni în text cu comentarii, ne vom rezuma la a sublinia anumite pasaje.
„Şi iarăşi bat la poartă“
Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi, unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânără verdeaţă cu zidurile albe şi acoperămintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.
Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momente supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.
E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele.Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti în sine. Chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai culte soluţiuni filozofice aşleţ problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creştine.
Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta cănu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor - escepţie făcând de cele înalte - ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinici renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor au nevoie de religie.
De aici răsare însă şi marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin. Statul ca product al naturii e supus aceloraşi legi mecanice, prezintă acelaşi complex de lupte pentru existenţă individuală şi colectivă ca şi natura. Menirea monarhiei creştine e a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, şi în fine prin compensaţie. Dacă există puternici, ei caută să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora. De aceea prin înaintarea în viaţa politică cată să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine. Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fimisiunea bisericei de-a răspândi acest sentiment şi-n clasele de sus şi-n cele de jos. Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se-mbrace în formele frumoase ale bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât de multă cultură pentru a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral şi material.
Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru nu ni se cer decât în momente escepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întru cât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numaiDomnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni.(Mihai Eminescu, „Timpul“, 12 aprilie 1881)
Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 5 martie 2015, semnat de Alexandru Briciu.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1070, Ultimul acces: 2026-07-28 02:04:40

Timp total: 0.03s...

[1]:1