Apărarea orei de religie

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Apărarea orei de religie – o necesitate

[2015-03-05]

Cuvânt al Preasfinţitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului:
În urma sesizării Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, al cărui preşedinte este profesorul Emil Moise, Curtea Constituţională a decis în 2014, prin decizia 669, că disciplina „religie” poate fi studiată numai la solicitarea scrisă a părintelui, tutorelui sau a elevului, în cazul în care acesta a împlinit vârsta majoratului. Această decizie urma să fie aplicată începând cu anul şcolar 2015 – 2016, lăsând astfel timp pentru ca întreaga procedură să fie aplicată după o metodologie eficientă pentru toţi cei vizaţi de această decizie. Din păcate, promulgarea acestei hotărâri a atras o seamă de consecinţe, de ordin juridic, pe care, iniţial, nimeni nu le-a luat în calcul. La începutul acestui an, domnul Emil Moise atrăgea atenţia că, de vreme ce hotărârea Curţii Constituţionale a fost destul de clară, salarizarea profesorilor de religie ar fi ilegală. Tocmai de aceea, Ministerul Educaţiei s-a văzut nevoit să grăbească procedura depunerii de cereri pentru studierea religiei în şcoli, astfel că toţi cei ce doresc acest lucru trebuie să depună la unităţile şcolare o cerere tipizată până la data de 6 martie, inclusiv.
Preacucernici părinţi, distinşi profesori, iubiţi părinţi şi elevi
Cuvântul nostru vine să atragă atenţia asupra unei dintre cele mai grele şi mai greu de gestionat probleme cu care se confruntă Ortodoxia românească. Dacă în trecut provocările la adresa Bisericii veneau pe fondul unei prigoane generalizate împotriva oricărui oponent al regimului la putere, astăzi situaţia este mult mai complexă şi mult mai dificil de înţeles. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că libertatea de exprimare a propriilor convingeri (indiferent de natura lor) este un drept fundamental al fiecărui om. Ceea ce se ia în calcul este faptul că libertatea de exprimare nu duce sau nu ar trebui să ducă la un vacarm anarhic în care fiecare îşi spune răspicat părerea însă nimeni nu este dispus să-l ia în seamă.
De la libertatea de exprimare s-a pornit şi în campania furibundă împotriva orei de religie. Nu ştiu ce motive personale să-l fi determinat pe profesorul Emil Moise să adopte o astfel de atitudine, însă consecvenţa cu care îşi susţine opinia trebuie să ne dea de gândit. Contextul socio-cultural european indică în mod evident faptul că majoritatea oamenilor au tendinţa de a înţelege doar superficial elementul religios, nedorind să pătrundă în profunzimile acestuia. Este interesant însă faptul că această tendinţă nu vine din interiorul fiinţei noastre, ci este determinată, mai degrabă, de modele culturale şi de un anumit fel de a înţelege dinamica societăţii contemporane. Nicio altă societate nu a fost mai refractară la absolut orice, precum cea de astăzi. Nimic nu mai este acceptat, nimic nu mai este respectat, nimic nu mai este crezut.
Paradoxal, o abordare atât de critică a realităţii a produs o reacţie adversă cât se poate de vizibilă astăzi în societate. Se vorbeşte despre numărul tot mai mare al cetăţenilor europeni ce aleg să se convertească la Islam, dar se cuvine, la fel de bine, să vorbim şi despre numărul tot mai mare de occidentali ce aleg să se boteze în credinţa ortodoxă. De ce? Pentru că sufletul omului, credinţa sădită în inima lui nu pot fi neutre, ci mărturisitoare, arzătoare. În faţa Adevărului – Persoană nu poţi da înapoi, nu poţi să nu-l recunoşti. Într-adevăr, asumarea credinţei nu este uşoară, mai ales pentru omul contemporan, predispus mai degrabă spre superficialitate, decât spre profunzimile trăirii religioase. Atunci când se trece însă de bariera superficialului, descoperim că tot ceea ce ne părea până atunci urgent, de maximă importanţă, devine nesemnificativ şi, de multe ori, demn de dispreţ.
Ar fi multe de spus despre religiozitatea societăţii contemporane, însă nu acesta este scopul epistolei noastre, ci apărarea dreptului copiilor noştri de a studia religia în şcoală, într-un cadru legislativ şi metodologic firesc. În spatele aparentei mulţumiri, a dezinvolturii, a nonşalanţei toţii cei ce militează pentru eliminarea acestei discipline din trunchiul comun şi trecerea în categoria materiilor opţionale, se ascunde un gol imens, multă nemulţumire şi multă nesiguranţă. Lupta pe care o duc este, de fapt, o luptă cu ei înşişi, cu propria neputinţă de a accepta că viaţa poate avea şi alte dimensiuni, mult mai profunde decât cele determinate de instincte. Lupta lor nu este lupta cu religia ca materie, ci cu credinţa ca element definitoriu atât al persoanei, cât şi al societăţii. De aici şi toate argumentele legislative pe care le aduc, nu atât pentru a demonstra că materia religie este neconstituţional introdusă în trunchiul comun, ci pentru a elimina orice implicare a factorului religios în viaţa societăţii. De aceea, studierea religiei în şcoli devine pentru domniile lor periculoase. Nu trebuie să uităm că una dintre acuzele ce se aduc acestei materii este aceea că ea nu se rezumă doar la transmiterea de cunoştinţe, ci că formează convingeri sau, simplu spus, că încreştinează. Soluţia unei predări neutre este, în fapt, o ironie la adresa credinţei înseşi. Nu-i poţi preda elevului, fie că este în clasa zero, fie în clasa a opta, informaţii despre toate religiile fără a risca să-i provoci o imensă confuzie. Abia în liceu, când spiritul critic şi autonomia gândirii tinerilor începe să se manifeste constant, poate fi abordată problema pluralităţii religiilor. Fără o abordare prudentă, însă, nu vom putea obţine rezultatul dorit. Sunt multe ţările europene care au încercat predarea neutră a religiei, optând exclusiv pe transmiterea de cunoştinţe. A fost numită generic „predare a-confesională” şi a fost socotită multă vreme un succes, numai că, în ultima vreme cererile unei predări confesionalizate sunt mai numeroase decât s-ar fi putut aştepta cineva. Simpla informaţie cu conţinut religios nu a stârnit nicidecum interesul, după cum nici orele de etică, oferite elevilor declaraţi atei nu au avut un mai mare succes.
În ţara noastră, disputa în jurul legitimităţii predării religiei în şcoală a luat amploare abia în ultimii ani. Din păcate, tiparul conflictului nu diferă în vreun fel faţă de cel urmat în spaţiul occidental. Mai întâi, prin intermediul legislaţiei, s-a obţinut studierea opţională a religiei, chiar dacă ea rămâne în trunchiul comun. Ceea ce ne frapează este însă un lucru: această situaţie era valabilă şi înainte. Cei care nu doreau, din motive personale, să nu studieze această disciplină o puteau face, prin depunerea unei cereri la conducerea şcolii. Astăzi lucrurile sunt schimbate într-un mod absurd: cererea trebuie depusă nu de cei ce nu doresc să studieze religia, ci tocmai de cei ce doresc. Acţiunea este inexplicabilă logic, câtă vreme majoritatea este tratată ca minoritate. Pornind de la datele statistice cele mai pesimiste, numărul celor ce se declară persoane religioase şi doresc să studieze această disciplină este mult mai mare decât al acelor ce optează pentru calea opusă.
S-a spus de foarte multe ori că reintroducerea religiei în şcoli, după anii ’90, a fost un câştig şi un gest de reparaţie morală pentru toate perioada de îndoctrinare comunist-ateistă. S-ar cuveni să insistăm însă asupra unui alt aspect: studierea religiei în şcoli este o necesitate. Copiii au nevoie de repere morale, de modele, de călăuzire, iar prin intermediul acestei materii li se poate facilita accesul la toate aceste trei elemente absolut necesare pentru formarea lor. Predarea responsabilă a religiei nu prejudiciază nici libertatea de opinie şi de exprimare, nici nu jigneşte pe cei ce se declară a-religioşi sau atei. Aşa numitul pericol al „îndoctrinării” sau „îndobitocirii”, cum iresponsabil afirmă unii, nu există decât în mintea celor preocupaţi mai mult de justificarea propriilor idei preconcepute şi mai puţin de formarea copiilor lor. Nu poţi declara ateu un copil de şase ani şi este la fel de crud şi de iresponsabil să-i spui că Biserica este un loc în care se adună oamenii lipsiţi de cultură şi de inteligenţă, spunându-li-se poveşti fără vreun sâmbure de adevăr. La polul opus, este la fel de iresponsabil să abordezi învăţătura de credinţă în manieră rigidă, ameninţându-i pe elevi cu flăcările iadului. Religia trebuie abordată cu responsabilitate, nu neutru, ci implicat, întrucât este una dintre puţinele materii, dacă nu singura, care poate forma deprinderi morale, poate contura personalităţi. Un om religios nu este neapărat unul limitat, lipsit de spirit critic, incapabil să se adapteze la nou, dimpotrivă. Sunt mulţi oamenii de ştiinţă care îşi afirmă credinţa, fără a considera că aceasta contravine cercetărilor lor.
Este dreptul copilului de a primi o bună educaţie şi este responsabilitatea părinţilor de a se strădui să ofere copiilor lor tot ceea ce este mai bun în acest sens. Presupunând că părinţii nu doresc să le ofere copiilor şi educaţie religioasă, ce pot oferi în locul acesteia: educaţie etică, civică, sexuală, elemente de drept? Toate acestea pot fi utile, însă nu trebuie să uităm că acestea, prin natura lor, sunt supuse relativităţii şi evoluţiei sociopolitice. Cu alte cuvinte, nu pot oferi stabilitate. Nu-i poţi vorbi elevului despre legitimitatea sau ilegitimitatea unui sistem politic sau social, câtă vreme acestea se pot rapid schimba, transformându-se din bune în rele şi invers. Să ne gândim, de asemenea, la soluţia studierii eticii în şcolii. Ce anume s-ar putea studia: istoria eticii, etica aristotelică, etica lui Spinoza, noile tendinţe ale şcolii americane de etică, de ce nu, bioetica? Cei care sunt tentaţi să susţină această soluţie nu trebuie să uite că la ora actuală nu putem vorbi, cel puţin la nivel european, despre un cod etic sau despre principii etice comun acceptate. Să nu furi, să-ţi respecţi părinţii şi societatea în care trăieşti, să ai grijă de mediul înconjurător, toate acestea sunt principii cu profunde rădăcini creştine şi de ce oare irosim timpul căutând să demonstrăm că ele nu au nimic de-a face cu elementul religios, câtă vreme putem crea ceva cu adevărat folositor. Nu trebuie uitate nici orele de educaţie sexuală. Subiectul este unul tabu în societatea românească şi nu trebuie să scăpăm din vedere acest lucru. Până a ajunge la o aşa zisă emancipare din această perspectivă, trebuie să ne gândim la consecinţele imediate ale unui asemenea tip de educaţie. Un elev din ciclul primar va primi mirat şi circumspect astfel de informaţii, cel din ciclul gimnazial, marcat inevitabil de pubertate, va căuta să experimenteze cu orice preţ, iar liceanul va ajunge la dezvoltarea unei sexualităţi precoce pe care, mai târziu, o va regreta. Consecinţele: degradarea ideii de familie, creşterea numărului avorturilor, libertinajul şi lista poate continua.
Acesta să fie oare spectrul societăţii pe care dorim să o construim? În faţa unor astfel de provocări nu putem rămâne impasibili. Primul pas este acela de a semna cererii de studiere a religiei pentru copiii noştri şi de a-i îndemna şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. În al doilea rând, constituirea părinţilor şi profesorilor de religie în asociaţii care să apere această disciplină reprezintă un punct bun de plecare în conturarea unui program educaţional religios viabil şi actual. Mai mult decât atât, profesorii de religie, ca de altfel toţi profesorii, au nevoie de sprijinul părinţilor şi tuturor celor ce doresc să se implice real în proiectul educaţional românesc. Nu putem transfera întreaga responsabilitate profesorilor de religie, fără a ne implica personal. Suportul nostru îi va determina, cu siguranţă, să-şi continue şi să-şi perfecţioneze munca, iar rezultatele nu vor întârzia să apară.
Predarea religiei nu este un capriciu, nu este un moft, nici vreo reminiscenţă a trecutului, ci o necesitate. Înainte de a decide ce parte să ne poziţionăm, s-ar cuveni să ne gândim profund la ceea ce dorim pentru copiii noştri. Eliminarea religiei din şcoli, în ţările unde acest lucru s-a petrecut, a avut, oare, efecte benefice, sau, dimpotrivă a creat un gol imens, lipsindu-i pe copii chiar şi de cele mai elementare elemente de moralitate? Priviţi programele de ştiri şi vă veţi da singuri răspunsul.
Este începutul Postului Mare şi avem încredinţarea că această perioadă va aduce multă limpezime gândurilor noastre. Avem nevoie de rugăciune, de penitenţă, dar, înainte de toate suntem datori să nu îngropăm talantul, lenevindu-ne, ci să lucrăm la înmulţirea lui.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 734, Ultimul acces: 2026-07-27 18:02:36

Timp total: 0.03s...

[1]:1