Ontologia Crucii

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Ontologia Crucii

[2015-03-15]

La 15 martie 2015, creştinii ortodocşi se află în Duminica Sfintei Cruci. Astfel, în cele ce urmează vă prezentăm articolul intitulat Ontologia Crucii, semnat de Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi şi publicat în Lumina de Duminică din data de 23 martie 2014:
Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) (Marcu 8, 34-38)
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Aşezarea acestei duminici închinate Sfintei Cruci la mijlocul Postului Mare are multiple semnificaţii. Dar pentru a înţelege aceste semnificaţii ce derivă din cinstirea Sfintei Cruci trebuie plecat de la ceea ce putem numi ontologia Crucii. Dacă creştinismul este definit, pe bună dreptate, ca ontologia iubirii, adică esenţa acestuia o reprezintă iubirea pentru că este comuniunea reală dintre Dumnezeu-Iubire cu omul, atunci deschiderea subiectului, a persoanei, dincolo de sine spre celălalt implică dăruirea de sine, jertfa, renunţarea la sine pentru afirmarea celuilalt şi, într-un fel, anularea de sine prin prezenţa celuilalt în sinea sa prin care aceasta este activată şi experiată la reala ei dimensiune. Aceasta este şi experienţa iubirii, chiar la nivel uman. Atunci când experiem în această relaţie sublima anulare a sinelui pentru a face loc în propriul sine celuilalt, celui iubit, „pierdem“ viaţa noastră, dăruind-o pentru a o dobândi. Dacă la nivelul persoanei umane această experienţă este una reală, atunci cu atât mai reală este această dăruire de sine la nivelul relaţiilor intratrinitare, în orizontul comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Acest adevăr este exprimat clar în Evanghelia Sfântului Ioan, care arată că Dumnezeu atât de mult a iubit pe om, încât a trimis pe Fiul Său pentru a experia iubirea divină cu Dumnezeu cu chipul ca şi noi, în lumea noastră a oamenilor (Ioan 3, 16). Cuvântul etern al Tatălui prin iconomia divină a binevoit să se facă om şi să atragă, să plaseze în ordinea iubirii divine omenitatea. Evenimentul revelaţional unic, transistoric al morţii şi Învierii lui Hristos, inima istoriei noastre, constituie, astfel, dinamica eclesială a îndumnezeirii omului prin luarea şi purtarea Crucii lui Hristos, de o manieră, simbolică, sacramentală, mistică, existenţială. Acest parcurs este posibil creştinului pentru că are ca model, prototip pe Hristos răstignit, mort şi înviat, înălţarea Sa la Tatăl de-a dreapta Tronului slavei conferind credinciosului prin iubirea Sa puterea de a plini această rânduială mântuitoare, nu după om, ci după Dumnezeu, în logica divinului.
Crucea şi învierea sunt personalizate de Hristos
Evenimentele mântuitoare decisive pentru umanitatea întreagă devin în ordinea eclesială şi în comuniunea cu Hristos, prin rugăciune, lectură biblică şi meditaţie la cuvintele Scripturii, prin post şi faptele bune ale milosteniei sufleteşti şi trupeşti, stări spirituale şi existenţiale ale creştinului prin iubirea lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Lui care sunt legea şi bucuria sufletului, a inimii sale. Viaţa creştinului reprezintă modul de a fi în acest veac cu Hristos Cel ce a fost răstignit, a murit şi a înviat pentru noi. Luarea crucii în sens spiritual, existenţial nu constituie pentru creştin o opţiune spirituală între altele, ci modul ontologic unic şi mântuitor al vieţii lui, o viaţă cu Hristos. Sfântul Ioan Hrisostom redă acest adevăr cu retorica sa binecunoscută; „Crucea este trofeu contra demonilor, sabie împotriva păcatului, sabie prin care Hristos a străpuns şarpele. Crucea este voinţa Tatălui, slava Unuia Născut, bucuria Duhului, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, lauda lui Pavel, zidul sfinţilor, lumina întregii lumi. Căci, după cum când cineva aprinde lumina într-o casă cuprinsă de întuneric şi ţinând-o dreaptă alungă întunericul, tot astfel, când lumea era cuprinsă de întuneric, Hristos a aprins ca pe o lumină Crucea şi ţinând-o dreaptă a risipit toată întunecimea pământului. Şi după cum lumânarea are sus în vârf lumina, tot astfel şi Crucea a avut sus în vârf strălucind pe Soarele dreptăţii“ (Omilie la Crucea Domnului).
Cuvintele Marelui Părinte al Bisericii surprind şi redau aria infinită de sensuri ale Crucii care nu este separată de Persoana divino-umană a Celui ce S-a dăruit pe Sine jertfă Tatălui pentru mântuirea oamenilor. De aceea, Crucea ca obiect de cult este cinstită de creştini prin închinare smerită şi aducătoare aminte de Sângele dumnezeiesc cu care am fost spălaţi, luminaţi şi mântuiţi. Ne „închinăm crucii ca unui însufleţit“ pentru că ea nu mai poate fi separată de Hristos. Cine priveşte spre Cruce priveşte spre Hristos şi Biserica Sa, poporul cel nou al lui Dumnezeu care în fiinţa sa este un popor al crucii şi al Învierii. De aceea, a sărbători ziua aceasta nu este doar o opţiune, ci reala şi unica libertate spirituală, în Duhul lui Hristos, a creştinilor. De aceea, la rugăciunea de la sfârşitul slujbelor Bisericii, Crucea este amintită după Hristos şi Preacurata Sa Maică, înaintea îngerilor şi a sfinţilor. Ea este semnul şi puterea comuniunii cu Hristos, vederea ei înseamnă contemplarea lui Hristos şi a lucrării sale mântuitoare, mai mult, ea reprezintă însăşi prezenţa Sa dumnezeiască cu noi, prin Duhul Său cel Sfânt trimis Bisericii Sale, aşa cum a încredinţat El Însuşi pe apostolii şi ucenicii Săi.
Semnul iubirii care îmbrăţişează întreaga lume
Există aşadar un sens universal, obiectiv al Crucii, ce poate fi imaginat ca o extensie de la centru înspre cele patru zări, spre punctele cardinale, iar acest centru obiectiv şi absolut în istoria noastră umană este Crucea Golgotei pe care S-a răstignit Hristos, Cuvântul, cu jertfa de Sine pentru noi, oamenii, în care au fost, sunt şi vor fi integraţi toţi cei care cred şi mărturisesc prin viaţa lor pe Fiul lui Dumnezeu. Golgota, legată de Tronul Tatălui ceresc, este centrul lumii, iar Hristos cu braţele întinse pe Cruce îmbrăţişează pe toţi oamenii, iertând pe cei care-L răstigneau pentru că nu ştiau ce fac, iubind dumnezeieşte pe cei care au răspuns şi răspund chemării Sale şi aşteptând răbdător pe cei mulţi, chiar dintre creştini care, legaţi egoist de sinea căzută şi păcătoasă şi de lumesc, nu se deschid eliberator spiritual şi întru bucuria comuniunii spre Cel ce oferă bucuria şi fericirea de a purta crucea vieţii şi povara veacului cu credinţă în adevărul Lui. De aceea, istoria oamenilor este o atragere şi o înfăşurare în jurul lui Hristos răstignit cu deschiderea şi perspectiva infinită a ceea ce El a promis, anume prezenţa Sa împărătească pe altarul inimii credincioase şi smerite, preambul al Împărăţiei cerurilor, de fapt mesajul central al propovăduirii Sale şi al Bisericii crucificate pentru lume ce asumă responsabil şi decisiv prin Duhul lucrător şi iluminator în inimă şi minte, prezent în ea cu întreaga Treime Sfântă, viaţa cea nouă în har şi mai presus de lume.
Crucea este Cuvântul de iubire al lui Dumnezeu pentru lume. Crucea înseamnă aşadar pentru noi o îmbrăţişare din partea lui Hristos, Domnul înviat din cer, Care permanent răstignit, în stare de jertfă înaintea Părintelui ceresc pentru noi, ne poartă de grijă iubitor şi ne cuprinde cu braţele Sale dumnezeieşti, ceea ce face ca viaţa fiecăruia dintre noi să fie un pelerinaj spre Dumnezeu.
Crucea a adus oamenilor îmbrăcămintea vieţii
Comunitar, eclesial, ziua aceasta este una de pregătire pentru Patimile şi Învierea lui Hristos, în sens obiectiv fiind aducerea aminte de Jertfa unică şi sângeroasă a Golgotei prin care lumea a fost mântuită, aşa cum exprimă aghiograful acest adevăr teologic, spiritual creştin: „Lemnului pe care şi-a întins preacuratele palme Fiul tău, Preacurată, răstignindu-Se pentru noi acum cu credinţă ne închinăm; dăruieşte-ne nouă pace, ca să ajungem şi la preacinstitele Patimi, cele de mântuire a lumii, şi să ne închinăm zilei Paştilor celei luminoase şi lumii de bucurie, celei numită Doamnă şi purtătoare de bucurie“ (Luminânda Duminicii a treia a postului).
Chenoză şi slavă, Lemnul care a scos pe Adam şi Eva din Rai se face prin Crucea lui Hristos, lemnul pe care îl cinstim cu evlavie şi credinţă puternică şi care a adus oamenilor îmbrăcămintea vieţii, şi lumii întregi bucurie. De aceea, în această zi, casa lui Dumnezeu se umple de strălucire, de lumină a cunoaşterii dreptmăritoare şi de bucurie a recunoştinţei pentru iubirea lui Dumnezeu pentru noi. De pe Cruce, Hristos Cel ce S-a răstignit ne priveşte şi ne aşteaptă în parcursul personal al propriului drum al Crucii. În acest sens, crucea nu este o opţiune religioasă oarecare pentru creştin, ci realul vieţii spirituale în comuniunea cu Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului care din cerul slavei veşnice, în comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul, ne îmbrăţişează cu mângâiere şi iubire divine mântuitoare spre mai multa viaţă promisă şi care este exclusiv darul lui Dumnezeu.
Crucea este mântuire
Personal, subiectiv, pentru fiecare creştin, Duminica Crucii este un „astăzi“ spiritual permanent, este un moment sublim de comuniune cu Hristos, de redescoperire prin sărutarea şi închinarea la Sfânta Cruce a vieţii Raiului ca „fericirea cea dintâi“, de lepădare de egoismul propriu şi de patimile prin care diavolul pune stăpânire pe om, întunecându-i orizontul de viaţă şi lucrare spre mântuire. Este o zi de chemare la purificare şi iluminare prin aducere aminte de idealul sfinţeniei, al bucuriei vieţii în Hristos. Textul liturgic vorbeşte de dobândirea „Harului Crucii“, lemnul sfânt ce aminteşte de pomul vieţii din Raiul primordial, fiind şi cel ce sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre cu puterea lui Hristos Cel răstignit pe acesta, totodată păzind pe creştini de „vătămarea potrivnicilor“. Crucea este „întărirea Bisericii, puterea împăraţilor, lauda monahilor şi mântuirea tuturor“ prin faptul că luminează sufletele şi inimile „cu dumnezeiescul har al Celui ce S-a pironit pe ea, a surpat puterea vicleanului şi a ridicat blestemul“ (Utrenia, Laude).
Ochii aţintiţi asupra lui Hristos „începătorul şi plinitorul credinţei“ (Evrei 12, 2) înseamnă a-L vedea spiritual pe Hristos pe crucea însângerată de Sângele Său dumnezeiesc cu care ne-a spălat de păcate şi ne-a izbăvit de moarte. De aceea, vederea Crucii, cinstirea şi închinarea la aceasta cu sărutarea smerită şi cu gândire simţitoare la Cel răstignit pe ea aduc putere spirituală, întărire în calea vieţii din lume, cu asumarea profesională şi familială inerentă, bucurie, curaj în credinţa mărturisitoare, în speranţa împlinirii idealului creştin de viaţă şi mântuire.
De aceea ne însemnăm cu ea pentru că aduce binecuvântare divină şi viaţa din Hristos Domnul vieţii şi Învierea noastră. Mintea şi inima creştinului, pecetluite cu harul Duhului Sfânt, sunt chemate să gândească perpetuu şi să simtă iubirea lui Hristos în toate momentele şi aspectele vieţii. Doar prin raportare la Cruce şi la Hristos răstignit pe ea diversitatea centrifugă a oamenilor se unifică, prin acest „nod divin“, logos unificator şi fiecare om are acces la experienţa unirii harice prin care se umanizează îndumnezeindu-se, devenind hristofor.
Contemplând, văzând spiritual acest semn mântuitor - chiar vizualizat prin darul lui Dumnezeu în momente misionare cruciale ale Bisericii celor aleşi (Sfântul Eustaţiu, Sfântul Împărat Constantin - sau meditând la martiriul sfinţilor - Sfântul Constantin Brâncoveanu şi fiii, împreună cu sfetnicul Ianache, aşa cum afirma părintele Stăniloae reflectând la gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru care toate trebuie să treacă prin cruce şi Înviere), ne putem elibera de cele două patimi care distrug fiinţa omului şi a comunităţii, pofta şi mânia, exacerbate astăzi parcă mai mult ca altădată tocmai prin intensă mediatizare auditivă sau vizuală. Prin însemnarea cu Sfânta Cruce ne lepădăm de patimi şi ne unim cu Hristos, primind puterea spirituală şi harică asupra înclinărilor păcătoase ale firii noastre chiar de la El, prin semnul sfinţitor care este armă împotriva diavolului, diavol care însoţeşte pornirea cea păcătoasă, Crucea este pavăză puternică la ispitele ce vin şi de la lume, şi de la trup (I Ioan 15-16).
Egoismul înseamnă ratarea vieţii, crucea - împlinirea ei
Învăţătura lui Hristos din această pericopă evanghelică este radicală, în sensul biblic al cuvântului, anume de împlinire a poruncii divine care aduce omului viaţa, alternativa falsă şi înrobitoare pentru om fiind moartea, moartea spirituală. De aceea, chiar în viaţă fiind şi toate cele din lume având, omul fără Hristos este după expresia bine cunoscută „cadavrul viu“. Lepădarea de sine înseamnă a alege pe Hristos şi iubirea dumnezeiască ce configurează şi dă conţinut „comorii cereşti“, aduce şi binele din lume care este necesar şi este o binecuvântare divină când este primit ca dar de la Dumnezeu cu mulţumire, cu recunoştinţă, cu sfială şi emoţie ce aduce bucurie, ce detaşează de cele pământeşti şi ne umple de bucurie cerească. „A pierde viaţa pentru Hristos şi Evanghelie“ înseamnă a redescoperi în viaţa de pe pământ primatul sufletului, acest „uitat“ în programele lumii de astăzi, care supralicitează cele trecătoare, mai mult chiar, pierzătoare de suflet, prin grija doar de trup, cu satisfacerea dorinţelor pătimaşe ale acestuia, cu lăcomia după bunuri materiale multiple care întunecă vederea spirituală şi dorinţa de mărire, care nu ţine seamă de nimic uman atunci când ţinteşte un loc în structuri de decizie asupra comunităţii cu scopuri egoiste. Dimpotrivă, creştinul conştient de apartenenţa la veacul acesta transcende imediatul, pentru că în comuniune cu Hristos Cel răstignit şi înviat trăieşte prezenţa şi lucrarea Acestuia în viaţa şi lucrarea sa în lume. El, smerit, consideră că se situează în planul infinit divin şi recunoaşte euharistic că ceea ce face el face pentru slava lui Dumnezeu. El cunoaşte cuvintele lui Hristos, semnificaţia acestora şi experiază cu discernământ şi încredere deplină, permanent, imperativul evanghelic al făgăduinţei şi speranţei eternităţii fericite şi bune a Împărăţiei cerurilor, prefigurate sacramental şi spiritual în Liturghie şi Euharistie, anume că omul, chiar dacă a câştigat lumea întreagă, dar şi-a pierdut sufletul, mântuirea şi viaţa în iubire divină, care sunt daruri exclusive ale lui Dumnezeu, şi-a ratat viaţa şi sensul lui (Marcu 8, 36-37). Mai mult, avertismentul lui Hristos ascultat cu evlavie şi credinţă prin participarea la Liturghia duminicală, cu dimensiunea ei de lectio divina, trebuie să aibă ecou puternic în inima şi conştiinţa credinciosului creştin contemporan, de multe ori insensibil, chiar înstrăinat de Hristos Domnul, Care îi spune astăzi, hic et nunc, ca şi ascultătorului din vremea Sa, cu aceeaşi vigoare şi cu aceeaşi eficacitate, să mărturisească credinţa creştină public, cu curaj, încredere şi bucurie, pentru că „cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri“. În cultura noastră de redescoperire a „civilizaţiei textului“, Scriptura fiind discursul lui Dumnezeu pentru lume din iubirea Sa părintească pentru ea şi coborârea chenotică a lui Hristos la noi în lumina şi bucuria Duhului Sfânt, să călătorim cu credinţă cu Hristos răstignit şi înviat spre celebrarea luminoasă a Paştilor!

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 883, Ultimul acces: 2026-07-28 14:26:33

Timp total: 0.03s...

[]:1