Pentru ce să ne cerem iertare? (Contributors.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.07s...

Ştiri şi Evenimente

Pentru ce să ne cerem iertare? (Contributors.ro)

[2015-11-11]

Cu cât se adună informaţii despre victimele din clubul Colectiv, cu atât răsar noi înţelesuri din această catastrofă. Nu numai că nu avem de-a face cu suflete moarte din cauza Haloweenului sau a rockului – cum s-a spus în multe opinii pripit lansate în spaţiul public – , ci dimpotrivă chiar cu eroi ca din poveste – cum nu credeam să mai existe – şi mă refer la cei care s-au întors de mai multe ori în club ca să-şi salveze prietenii până ce ei înşişi nu au mai putut ieşi, apoi la acei soţi care au preferat să moară împreună, îmbrăţişându-se, decât să se salveze unul fără celălalt, la acele figuri de oameni simpli, singuri şi devotaţi aproapelui, cum era femeia de serviciu – mamă a cinci copiii – sau acel cvasi-nebun întru Hristos, al cărui trup ars a fost târziu identificat, Costel (Stashi), şi la tinerii olimpici şi talentaţi care venisera acolo pentru a asculta un concert al prietenilor lor. Nu este vorba de soarta tristă a unui grup de oameni îndepărtaţi de Dumnezeu, ci mult mai mult a ieşit la lumină incapacitatea de a empatiza cu suferinţa şi căutarea acestor tineri a unei categorii clericale care s-a îndepărtat şi s-a izolat de oameni.
Neîmbisericirea tinerilor din clubul Colectiv – deşi nu ştiu dacă e cu adevărat cazul – ţine mai mult de o neadecvare a conducătorilor Bisericii Ortodoxe Române la imperativele misiunii în vremea aceasta din urmă. Tinerii din colectiv şi-au făcut din fire lege şi încă una de-a dreptul evanghelică: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi.» (Ioan 15, 13). Perplexitatea în faţa unui zid de indiferenţă spirituală – acel „ştie Biserica mai bine ce are de făcut” – a născut un val de revoltă. Revoltă aproape inocentă în ingenuitatea ei. De frica unor tineri care strigă s-a înfiinţat o contramanifestaţie clericală pentru „pace şi unitate”, terminlogie coborâtă direct din epoca de aur. Ce instincte atavice a trezit frica!
Este indecent să strigăm că ne doare campania anticlericală a acestor zile, cât timp nu ne-a durut sau nu am spus că ne doare faptul că episcopatul BOR manifestă inadecvare la prezent şi indiferenţă faţă de sau conivenţă cu marile derapaje etice ale politicului. Ce a spus Biserica Ortodoxă Română în decembrie 1989? Ce a spus pe 13-15 iunei 1990? Ce a spus când statul post-comunist a tergiversat restituirea proprietăţilor? Ce a spus când greco-catolicii au cerut dreptate? Cum s-a raportat BOR la regimul cleptocratic în ultimii 25 de ani? Ce a spus BOR despre condamnarea comunismului în 2006? Ce a spus BOR despre fenomenul colaboraţionismului clerului ortodox cu structurile represive ale regimului comunist? Ce a spus BOR despre sfinţii închisorilor? Prin toate aceste tăceri BOR – instituţia, nu corpul mistic – a cauţionat corupţia politică timp de 25 de ani, însemnând coresponsabilitate la falimentul moral al unei societăţi întregi.
Lipsa sau în orice caz modestia cantitativă şi calitativă a grădiniţelor, şcolilor, gimnaziilor, liceelor şi universităţilor ortodoxe, a spaţiilor pentru activităţi extraşcolare pentru copii şi tineri, a spaţiilor de meditaţie şi acompaniere a adulţilor pierduţi în tăvălugul tranziţiei, a unor spaţii care să nu fie exclusiv liturgice şi păzite de nişte cerberi ai bigotismului arată că nu există încă o suficientă conştientizare a provocărilor misionare, sociale şi etice ale epocii secularizării şi globalizării? Operele filantropice rămân şi ele undeva mult în urma nevoilor reale. In schimb este un fapt că majoritatea resurselor financiare adunate de BOR în ultimii 25 de ani s-au cheltuit pentru lăcaşe de cult supradimensionate şi inestetice în majoritatea cazurilor, destinate unor forme de cult în care accentul cade pe spectacol şi nu pe comuniunea euharistică. Sloganul „vrem spitale, nu catedrale” poate fi interpretat ca un strigăt de ajutor, ca o cerere de purtare de grijă, ca o nevoie de îndrumare şi vindecare spirituală într-o societate bolnavă. Catedralele nu răspund acestor nevoi.
Pentru toate aceste neajunsuri, la care îşi au partea toţi cei care formează trupul mistic al Bisericii, trebuie cerut iertare, pentru toate acestea se îndreaptă furia disperată a oamenilor către Dealul Patriarhiei. În mod evident există mulţi laici şi preoţi care simt că trebuie să cerem iertare pentru toate acestea. Dar poate că nu e destul s-o gândim în sinea noastră. Poate că avem cu toţii obligaţia mărturisirii şi a parrhesiei, a libertăţii de a spune adevărul.
Limbajul marţial al apologeţilor BOR, („să ne înarmăm”, „să fim soldaţi”) nu denotă decât rătăcirea profundă a unui creştinism, care a părăsit Evanghelia şi a adoptat patima identitar tribală. Biserica-naţiune, care se exprimă cultic prin catedrala Mântuirii Neamului, a luat locul Bisericii lui Hristos, „sfântă, apostolească şi sobornicească”.
Fără un gest de metanoia public, masiv, autentic, cu durere şi cu inimă înfrântă, nu cred că poate fi oprit valul de antipatie, care s-a stârnit acum. În acest sens nici măcar gândul renunţării la construirea catedralei Mântuirii Neamului nu este prea mult pentru a reveni într-o relaţie de parteneriat autentic şi real, de prietenie şi împreună-vieţuire cu naţiunea română.
În ceea ce-i priveşte pe supravieţuitorii incendiului tragic din clubul Colectiv şi familiile indoliate ale celor plecaţi deja, aceştia au nevoie de purtarea de grijă părintească personală a mai marilor BOR: episcopi, arhimandriţi, consilieri şi protopopi. Copiii femeii de serviciu au nevoie de părinţi adoptivi, mama care a rămas fără copii are nevoie de foarte multă dragoste pentru a privi cu putere viitorul ei până la Parusie. Fiecare dintre cei care prin cruci şi engolpioane au asumat reprezentarea publică a Bisericii poate bate la uşa unei familii îndoiliate sau întristate. Totul e greu în acele familii, de la cumpărăturile zilnice la momentele de singurătate. Dar de asemenea este foarte greu pentru toţi cei care încă nu au pătruns sensul morţii. Aceştia, speriaţi şi mâniaţi de lipsa unui răspuns, îi aşteaptă ca pe nişte părinţi îngrijoraţi, care coborându-se la nivelul copilului lor şi aşezându-se pe vine sau în genunchi pentru a-l privi în ochi, ar spune: „Nu vă temeţi, El a biruit lumea”.
Autor: Petre Guran

Sursa: www.culte.ro

Contor Accesări: 842, Ultimul acces: 2026-09-23 16:19:11

Timp total: 0.07s...

[]:1