Biserica Ortodoxa Romana si constiinta nationala a poporului roman

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,39s...

Ştiri şi Evenimente

Biserica Ortodoxă Română şi conştiinţa naţională a poporului român

[2016-01-15]

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, vineri, 15 ianuarie 2016:
Sărbătoarea Zilei Culturii Naţionale, organizată cu solemnitate şi demnitate de Academia Română, ne ajută să înţelegem că celebrarea marilor simboluri şi valori ale neamului românesc este o datorie permanentă a tuturor, mai ales într-o vreme când instituţii importante din societatea românească nu mai cultivă gesturi comemorative naţionale.
Tema din acest an, identitatea naţională, este foarte vastă şi poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Noi vom ilustra doar câteva note şi elemente specifice ale credinţei ortodoxe din spaţiul românesc, care a contribuit la cultivarea şi promovarea continuităţii, unităţii şi identităţii neamului românesc.
Termenul de identitate naţională, care descrie sentimentul de apartenenţă etnică autohtonă, este intim fiecărei persoane şi depinde felul în care persoana interiorizează reperele sale identitare cele mai importante: limba, cultura şi credinţa.
De-a lungul timpului, expresia identitate naţională a cunoscut la mulţi dintre gânditorii neamului românesc mai multe formulări: specific naţional a numit-o Garabet Ibrăileanu, spiritualitate românească - Mircea Vulcănescu, spirit românesc sau conştiinţă naţională - Nae Ionescu, românismul sau etnicul românesc - Constantin Rădulescu-Motru, spaţiu mioritic - Lucian Blaga, fenomenul românesc este denumirea dată de Mihail Ralea, ortodoxie o numea Nichifor Crainic, suflet românesc - Constantin Noica, sau specificul naţional- George Călinescu[1].
Părintele Dumitru Stăniloae a numit-o echilibrul românesc şi a arătat, într-un mod propriu, că acest echilibru al poporului român, aşezat, aşa cum spunea şi Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărţire, între furtuna ce vine din Apus spre a întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea naţională românească.
Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creştinată, spunând că noi, românii, avem simţul misterului din tradiţia creştină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină. „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el - nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox”[2].
Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.
Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească“, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.
Diaconul Coresi, care a plecat la jumătatea secolului al 16-lea de la Târgovişte la Braşov, a desfăşurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în româneşte (1570). Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură“, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic. În prefaţa acestei cărţi, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică. Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia Sfântul Mitropolit Simion Ştefan al Transilvaniei exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii. De asemenea, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-înţeleagă toţi“, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe.
Mihai Eminescu, cunoscând bine viaţa şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinţei în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic,a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului (…)”[3];fiind„păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise (…)”[4].
Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identităţii şi conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti.
Pe de altă parte, Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale româneşti de mai târziu.
Aşadar, limba română şi credinţa creştină românească sunt componente fundamentale ale fiinţei şi identităţii poporului român. De aceea, negarea a uneia din aceste componente reprezintă de fapt un atac asupra identităţii poporului român.
Astăzi, într-o lume globalizată şi secularizată, nivelatoare de identităţi culturale pentru câştig de capital financiar imediat, România trebuie să îşi păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale.Deşi există unele beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi piaţa globală şi sistemul informaţional mondial nu pot suplini pierderea identităţii spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea: „Ce îi foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Doar o mai bună cunoaştere a identităţii şi a demnităţii naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare.
Diminuarea sau slăbirea identităţii naţionale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficienţă şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal. Există astăzi ţări integrate de decenii în toate structurile Uniunii Europene, sau ţări fondatoare ale proiectului globalist, care conştientizează importanta prezervării sau reinventării propriei identităţi naţionale. Degradarea identităţii naţionale trebuie oprită prin cultivarea culturii naţionale, a credinţei şi a tradiţiilor populare în cadrul cooperării globale, prin susţinerea şi promovarea simbolurilor şi proiectelor culturale de afirmare a identităţii naţionale. În acest sens, este esenţial să redescoperim elementele esenţiale ale identităţii româneşti pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român.
În încheiere, dorim să prezentăm un citat dintr-o cuvântare a Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului, care este de fapt un elogiu adus păstrării identităţii poporului român creştin:
„Ne miră şi naşte în noi o admiraţie nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populaţia acestor ţinuturi, după nenumărate peripeţii şi prigoane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioşi în a explica cum acest mare popor ortodox a ieşit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supravieţuise ca popor unitar, deşi aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”[5].
Această constatare a Patriarhului Ecumenic, împreună cu explicaţia pe care o dă, ne arată că rezistenţa prin credinţă statornică în faţa tuturor răutăţilor este un factor de unitate şi de putere spirituală, care ne ajută în cultivarea şi promovarea continuităţii, unităţii şi identităţii naţionale.
Adresăm mulţumiri Domnului Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române, pentru invitaţia de a participa la această sesiune ştiinţifică dedicată Zilei Culturii Naţionale, felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care contribuie prin multiplele lor eforturi ca această Zi a Culturii Naţionale să devină o sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spirituale, a identităţii şi demnităţii poporului român.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] Cf. Constantin Schifirneţ „Identitatea românească în contextul modernităţii tendenţiale”, Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XX, nr. 5–6, p. 471, Bucureşti, 2009.
[2] Dumitru Stăniloae, „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14.
[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
[4] Idem, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 10, p. 187.
[5]Din cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, susţinut în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, duminică, 22 octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de aniversarea a 110 ani de Autocefalie şi a 70 de ani de Patriarhat ale Bisericii Ortodoxe Române.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 1353, Ultimul acces: 2026-04-15 09:45:56

Timp total: 0,39s...

[]:1