De vorbă cu un canonist despre excomunicare

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

De vorbă cu un canonist despre excomunicare

[2006-12-05]

Dr. Edward Peters este doctor în drept canonic şi civil, ocupându-se de situl CanonLaw.info, precum şi de blog-ul "In The Light Of The Law". A scris sau editat numeroase cărţi şi este traducătorul ediţiei englezeşti a Codului de Drept Canonic din 1917, publicat de Ignatius Press. Cea mai recentă carte a sa este "Excomunicarea şi Biserica Catolică", publicată de Ascension Press. Editorul IgnatiusInsight.com, Carl E. Olsen, care a avut plăcerea de a studia dreptul canonic cu dr. Peters, l-a intervievat de curând pe specialistul în drept canonic în legătură cu excomunicările şi recenta sa carte.

- Puteţi da o definiţi simplă "excomunicării"?

- Da. Excomunicarea este cea mai serioasă cenzură pe care Biserica Catolică o impune membrilor săi. Excomunicarea îşi are rădăcinile adânc în istoria ecleziastică, şi este încă utilizată, de fapt utilizată tot mai mult, şi în zilele noastre. Excomunicarea este însă mai mult decât o simplă penalizare pentru acţiunile din trecut; este cu adevărat o chemare urgentă la modificarea comportamentului cuiva pe viitor. Excomunicarea este clasificată ca o "pedeapsă medicinală" de către Biserică, tocmai pentru că scopul ei principal este acela de a produce o schimbare în individ. Pedepsirea anumitor acţiuni prin excomunicare demonstrează că anumite acţiuni sunt fundamental greşite şi aduc prejudicii profunde atât persoanei care le înfăptuieşte, cât şi celor din jur.

- În opinia dumneavoastră, este adevărat că excomunicarea este cel mai neînţeles şi cel mai prost prezentat subiect cu care au de a face canoniştii? Sau excomunicările sunt în competiţie cu anulările?

- Cererile de anulare sunt mai frecvente decât orice altceva, dar aceasta se datorează faptului că atât de mulţi oameni sunt direct implicaţi în cazuri demonstrare a nulităţii unei căsătorii. Dar vorbind despre cât de mare poate fi confuzia, sau despre interesul pentru ceea ce se întâmplă în Biserică astăzi, pot spune că excomunicarea este o temă destul de populară. În parte, aceasta este motivul pentru care am scris cartea. Am spus de ceva timp încoace că excomunicările se vor înmulţi, iar ultimele evenimente îmi dau dreptate. Puteţi vedea aceasta pe lista de excomunicări de pe situl meu.

- De ce sunt atât de prezente concepţiile greşite privind excomunicările, chiar şi în rândul catolicilor?

- Există doi factori în spatele preponderenţei concepţiilor greşite privind excomunicarea: primul este complexitatea subiectului în sine, iar al doilea este nivelul mediu scăzut al catehezelor la care iau parte credincioşii catolici de astăzi. Este mai greu pentru oameni să înţeleagă noţiunea de excomunicare dacă ei nu înţeleg suficient păcatul, sau ce implică a fi membru al Bisericii, sau ce fel de autoritate a primit Biserica de la Cristos ş.a.m.d. Toţi aceşti factori m-au făcut să scriu cartea.

- Care sunt cele mai frecvente concepţii greşite?

- Aş spune că sunt două, sau poate trei. Prima ar fi aceea că excomunicarea este modul prin care cineva este dat afară din Biserică. Nu este adevărat. Există modalităţi de a anula statutul cuiva de membru al Bisericii, dar excomunicarea nu este unul dintre ele. Analogia la care recurg pentru a explica ce înseamnă excomunicarea este cea a unui criminal care are de ispăşit o lungă pedeapsă în închisoare. El este în închisoare, dar rămâne un cetăţean legat de legile ţării sale. Dacă, să spunem, deţine o proprietate de pe urma căreia are profit, el trebuie să plătească taxele chiar dacă este în închisoare. Dacă comite o altă fărădelege în închisoare, poate fi judecat pentru ea ş.a.m.d. Bineînţeles că un criminal îşi pierde anumite drepturi importante cum ar fi libertatea de mişcare şi dreptul la vot, dar el rămâne un cetăţean. În mod similar, şi persoana excomunicată rămâne membră a Bisericii, dar îşi pierde anumite drepturi importante legate de calitatea de membru al Bisericii şi este exclusă de la anumite activităţi sau beneficii ale Bisericii.

A doua concepţie greşită este aceea că persoanele care mor excomunicate merg în iad. Poate se duc, poate nu, dar noi nu avem de unde să ştim acest lucru în mod cert. În orice caz, Biserica nu are nici un fel de jurisdicţie asupra persoanei decedate şi soarta ei finală este hotărâtă de Dumnezeu, în virtutea vieţii pe care acea persoană a dus-o. Bineînţeles, a te prezenta în faţa lui Dumnezeu pentru judecată în starea de excomunicare din partea Bisericii Sale de pe pământ nu este un lucru bun.

A treia concepţie greşită este aceasta: mulţi oameni cred că dacă un anumit catolic comite o faptă pentru care pedeapsa este excomunicarea automată (de exemplu schismă, erezie, avort), aceasta vine în mod automat după comiterea faptei. Aceasta nu este în mod necesar adevărat, dar pentru a înţelege aceasta trebuie să facem referire la canoanele 18, 1323 şi 1324, între altele, canoane care conţin o listă de factori care reduc sau chiar anulează răspunderea pentru delictele canonice. Luate individual, aceste excepţii sunt foarte clare, dar dacă privim totul ca pe un întreg, aşa cum trebuie, ele pot face să fie mult mai dificil a determina dacă excomunicarea automată a fost inclusă într-un anumit caz.

Deci ce se întâmplă cu cazurile în care dreptul canonic pare să impună excomunicarea automată? În mod invariabil, în aceste cazuri discuţia se îndreaptă spre aspectele tehnice ale dreptului canonic în loc să rămână concentrată asupra comportamentului ofensiv care a dat naştere discuţiei. Mulţi canonişti cred că aspectul automatic a unor acţiuni excomunicabile nu face altceva decât să obstrucţioneze eficacitatea legii şi ar prefera ca acest aspect să fie eliminat. Ei arată că nici un sistem de legi modern nu include ceva echivalent cu o "condamnare automată" la comiterea unei infracţiuni, că lunga listă de excepţii la pedeapsa automată slăbeşte substanţial şansele ca astfel de pedepse să fie aplicate în majoritatea cazurilor, şi că Codul Canonic al Bisericilor Orientale (CCEO), care a apărut la câţiva ani după Codul din 1983 al Bisericii Romano-Catolice, a renunţat în totalitate la pedepsele automate. Însă Codul din 1983 spune ceea ce spune. Datoria noastră este aceea de a aplica legea aşa cum este scrisă cât mai fidel cu putinţă. Tratez toate aceste probleme în cartea mea.

- Au existat cazuri de excomunicări false sau greşite?

- Fără îndoială. Îmi vine în minte Sfânta Ioana d'Arc. De fiecare dată când judecători umani iau decizii asupra unor comportamente există posibilitatea de a greşi, posibilitatea excesului de zel sau a incorectitudinii. O excomunicare greşită sau falsă nu îl leagă pe Dumnezeu. După cum am menţionat, El este ultimul judecător al inimilor. Pe de altă parte, a nu impune o excomunicare acolo unde este cazul este de asemenea o greşeală. Amintiţi-vă, excomunicarea este o "pedeapsă medicinală" care serveşte la binele comun al Bisericii. Dacă într-un anumit caz excomunicarea este meritată, dar nu este impusă, binele pe care l-ar putea face excomunicarea nu s-ar înfăptui. După cum am spus, consider că excomunicarea automată ar trebui lăsată la o parte, dar şi că excomunicarea oficială ar trebui aplicată mai frecvent. Acestea nu sunt poziţii inconsecvente.

Cartea lui Peters
Excomunicarea şi
Biserica Catolică
- Mass-media prezintă de obicei excomunicările în termeni de diferenţe ideologice şi politice. De ce credeţi că se întâmplă aceasta?

- Nu urmăresc ceea ce se vehiculează în presă referitor la religie (şi nici referitor la ştiinţă, politică, literatură modernă, Orientul Mijlociu sau orice altceva ce nu are legătură cu vremea), dar este de aşteptat să facă o asemenea greşeală. Excomunicarea nu ţine de politică sau ideologie; la rădăcină, este vorba de păcat. Mass-media nu înţelege ce este păcatul şi, prin urmare, nu are cum să înţeleagă ceea ce se află în spatele unei excomunicări. Există nenumărate exemple de comportamente păcătoase, dar doar unele dintre ele, de regulă cele mai grave, sunt considerate delicte de dreptul canonic. Acestea sunt cele care sunt pasibile de excomunicare.

- Unii credincioşi catolici ar dori ca politicienii catolici care susţin avortul să fie excomunicaţi imediat. Alţi catolici consideră că excomunicarea acestor politicieni ar fi un atac la conştiinţa lor individuală. Aţi putea aduce lumină asupra acestor probleme?

- Celor care doresc excomunicarea imediată a politicienilor pro-avort trebuie să le spun că dreptul canonic nu vede astfel lucrurile. Pentru a simplifica o poveste lungă pot spune că o excomunicare pentru avort trebuie să fie legată de un avort anume şi, datorită structurii guvernamentale şi a instituţiilor medicale americane de exemplu, nu se poate face o legătură directă între un legislator susţinător al avortului şi un caz specific de avort în limitele cazuisticii recunoscute de dreptul canonic. Îmi place să cred că cuvintele legii semnifică exact ceea ce spun. Dacă distorsionăm cuvintele dreptului canonic astfel încât legislatorii să intre sub incidenţa canoanelor referitoare la avort, am agresa prea mult textul legii şi aceasta nu este bine, deoarece asemenea distorsiuni se pot întoarce împotriva noastră în alte contexte.

Bineînţeles, poate este timpul să reformulăm dreptul canonic pentru a putea ajuta Biserica să se confrunte direct cu acest scandal produs de politicienii catolici pro-avort; dar pentru aceasta ar trebui schimbată legea însăşi. Desigur, sunt deschis la aceasta, dar, după cum am spus deja, asemenea schimbări trebuie să se producă în acord cu dreptul în vigoare.

În acelaşi timp însă, există cu siguranţă acţiuni imediate pe care Biserica le poate lua împotriva politicienilor pro-avort, şi mă bucur să spun că unii episcopi fac deja aceasta. Mă gândesc, de exemplu, la refuzul de a-i împărtăşi pe cei al căror comportament în birourile guvernamentale este în mod evident rău, conform canonului 915. Cu o altă ocazie am afirmat că prin canonul 1369 ni se permite să acţionăm canonic împotriva celor care prin munca lor publică răspândesc dispreţ faţă de darul vieţii. Analizez câteva dintre aceste opţiuni în carte, iar oamenii pot vizita şi situl meu, www.canonlaw.info.

- Au catolicii obligaţia de a-şi cunoaşte drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de dreptul canonic?

- Da, şi aş putea spune că despre aceasta este vorba în întreaga mea activitate. A cunoaşte legea, adică drepturile şi obligaţiile pe care le avem, nu este desigur suficient pentru a duce o viaţă onorabilă, dar a cunoaşte legea poate ajuta la a trăi mai uşor o viaţă onestă. Fiecare ştie ce se aşteaptă. Pentru prea mult timp, dreptul canonic a fost neglijat, deşi este o sursă incredibil de importantă pentru cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor unui catolic. Astăzi, cred, plătim preţul pentru această neglijare răspândită a dreptului Bisericii. Încetul cu încetul însă, lucrurile se schimbă. Valoarea stabilităţii, înţelepciunea experienţei, angajamentul fundamental faţă de demnitate, toate acestea ne aşteaptă în dreptul canonic. Cu cât oameni învaţă mai mult despre acestea, cu atât vor şti să le preţuiască mai mult şi cu atât mai mult vor dori să înveţe.

- Ce v-a atras a dreptul canonic?

- Crescând în anii 60 şi 70, dreptul canonic nu era ceva despre care vorbeau prea mult catolicii pioşi. Cred că am auzit termenul de "drept canonic" o singură dată cât am fost în colegiu, şi am frecventat şcoli catolice tot timpul. Generaţii precedente din familia mea s-au îndreptat spre medicină şi ştiinţă, sau domenii legate de inginerie, şi de aceea şi eu mă îndreptam spre ele. Însă interesul meu pentru credinţă a crescut în colegiu, şi când cei apropiaţi mi-au spus că aş avea o gândire înclinată spre drept, m-am hotărât să fac o facultate de drept civil, cu gândul de a deveni poate un notar diecezan sau de a face muncă de propagandă politică în domeniul pro-life sau alte domenii legate.

Am descoperit dreptul canonic, în mod accidental, într-o facultate de drept dintr-o universitate seculară, în timp ce făceam o cercetare asupra la unor cazuri de drept canonic medievale. Am fost uimit de existenţa acestui complet sistem legal religios şi l-am întrebat pe profesorul meu dacă Biserica Catolică mai are şi astăzi aşa ceva. El mi-a răspuns că da şi am început imediat să studiez acest domeniu.

- Care ar fi câteva diferenţe importante dintre dreptul canonic şi cel civil?

- Întrebarea dumneavoastră este puţin ironică, întrucât am fost atât de atras de dreptul canonic încât era să mă las de facultatea de drept civil. Din fericire, tatăl meu m-a convins să nu fac acest lucru, şi mă bucur că a făcut-o, pentru că văd acum că terminarea unei facultăţi de drept şi reuşita la examenul de barou mi-au furnizat câteva instrumente analitice deosebit de puternice pentru apropierea mea ulterioară de problemele canonice. Cele două domenii sunt destul de diferite, desigur, dar legea bună rămâne lege bună, iar dreptul canonic şi cel civil au învăţat şi continuă să înveţe multe unul de la altul. Glumesc spunând că în primul an de drept canonic m-am chinuit să mă "dezvăţ" de ceea ce am învăţat în facultatea de drept civil, dar este doar o glumă. Sunt binecuvântat că am avut ocazia să le studiez pe amândouă.

Dacă trebuie să aleg o singură diferenţă importantă între dreptul canonic şi cel civil, în primul rând aş încerca să primesc permisiunea de a spune mai mult decât una, dar dacă nu aş reuşi, probabil aş evidenţia diferenţa dintre un sistem care acordă întâietate legislatorului (aşa cum face dreptul canonic) şi unul care acordă întâietate sistemului judiciar (cum este cazul în dreptul civil). Dar acesta ar putea fi material pentru un interviu ulterior.

- La ce alte proiecte mai lucraţi?

- Principalele mele responsabilităţi sunt să predau la Seminarul Major "Preasfânta Inimă" din Detroit. Este un loc minunat. O facultate talentată cu mulţi seminarişti şi un număr tot mai mare de studenţi laici. Dacă vă referiţi la care sunt actualele mele câmpuri de cercetare, în prezent ele includ lucrul la o carte despre indulgenţe, articole despre eutanasie şi dreptul canonic, un studiu asupra gândirii canonice al Papei Ioan Paul al II-lea. Cred de asemenea că un bun cercetător ar trebui să aibă mereu pe agenda sa şi un proiect de traduceri, iar eu am câteva idei la care lucrez acum. Primesc cereri de articole de analiză canonică de la Catholic World Report, Our Sunday Visitor, The Catholic Answer ş.a.m.d. Un proiect deosebit de interesant îmi implică serviciile în cadrul unui comitet ce trebuie să dezvolte o traducere a Liturghiei într-un limbaj de semne american, direct din limba latină, şi nu bazându-se pe limba engleză, ca în prezent. Este un proiect fascinant şi important.

autor: Carl E. Olson
traducător: Dan Pătraşcu
sursa: © IgnatiusInsight.com, noiembrie 2006

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 947, Ultimul acces: 2026-08-25 04:10:04

Timp total: 0.03s...

[]:1