Lucrarea S.U.P. a tinerilor din Iasi - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2026 BISERICI.org

Acasă > Știri > Arhiva Știri
Știri de azi
Știri Actuale
Arhiva Știri 2026
Arhiva Știri 2025
Arhiva Știri 2024
Arhiva Știri 2023
Arhiva Știri 2022
Arhiva Știri 2021
Arhiva Știri 2020
Arhiva Știri 2019
Arhiva Știri 2018
Arhiva Știri 2017
Arhiva Știri 2016
Arhiva Știri 2015
Arhiva Știri 2014
Arhiva Știri 2013
Arhiva Știri 2012
Arhiva Știri 2011
Arhiva Știri 2010
Arhiva Știri 2009
Arhiva Știri 2008
Arhiva Știri 2007
Arhiva Știri 2006
Arhiva Știri 2005
Top Toate Știrile
Top Știri Actuale
Știri necitite
Sugerați Știri
eXTReMe Tracker

Știri și Evenimente

Lucrarea S.U.P. a tinerilor din Iasi

[2006-12-22]
O zi frumoasa de iarna. Dar nu o zi asa cumne asteptam cu totii sa fie o zi de iarna, nu cu gerul acela “crapa pietrele”, nu cu troiene de zapezi cum ne povesteau parintii nostri care erau la tara “pe vremea lor” cat gardurile. Nu o zi de iarna in care copiii, neingraditi parca de nimic, veseli si fericiti de caderea zapezii fac sa rasune strazile de cantecul si strigatele lor de bucurie. Nu o astfel de zi de iarna a fost ziua de 14 decembrie 2006, ci o altfel de zi, frumoasa, dar altfel.
O zi calduroasa de iarna cu un soare stralucitor pe cer, care parca te imbie la o plimbare prin padure,dandu-ti impresia ca e primavara si ar trebui sa pleci la cules de ghiocei si viorele.O zi in care am vazut niste copii si tineri nu atat de veseli de libertatea lor, nu atat de fericiti de frumusetile naturii, pentru ca nu prea le pot vedea. O zi in care, totusi, am vazut in ochii acelor copii, pe care ii vad cam o data la saptamana sau o data la doua saptamani, in ochii acelor copii care de obicei sunt tristi si posomorati, in acesti ochi am vazut, impreuna cu alti cativa tineri o licarire de speranta si fericire, daca o putem numi asa.
Impreuna cu un grup de tineri ce frecventeaza comunitatea “Betania” – Iasi, impreuna cu fratele pastor al acestei comunitati, Dorin Cristea si cu inca o sora care de asemeni se intalneste saptamanal cu acei copii despre care am inceput sa va povestesc, ne aflam pe data de 14 decembrie a.c. putin inainte de amiaza, la poarta unei institutii ce este o institutie despre care se vorbeste foarte diferit, o institutie a controverselor. O institutie a suferintei, pentru unii, o institutie care e loc de munca pentru altii, o institutie de educare pentru altii, o institutie in care unii trebuie sa isi petreaca tot restul vietii si, in sfarsit, pentru altii, o institutie in care au ocazia sa le vorbeasca unor oameni care chiar au nevoie despre dragostea cea mare a lui Dumnezeu, pentru fiecare dintre ei, orice fel de om ar fi el.
Nu ati ghicit! Nu e vorba despre un spital, nici despre un camin de copii sau batrani, ci e vorba de un loc, mai trist pentru multi. E vorba despre o institutie de pe strada Dr. Vicol din Iasi, despre Penitenciarul de Maxima Siguranta – Iasi.
In fata noastra era o poarta ce parea impresionanta prin ceea ce ne inspira. Ne inspira ideea de duritate, de ‘maxima siguranta’ un loc de unde cine stie daca mai poti iesi.
Intram pe prima poarta. Aceasta se inchide in urma noastra, cu un sunet ciudat poate... care te face sa te gandesti la cei ce intra acolo stiind ca vor petrece o anumita parte din viata acolo,mai lunga sau mai scurta.Control de rutina, verificarea tabelului si a actelor. Suntem invitati sa mergem mai departe, ajungem la a doua poarta, iarasi un control mai amanuntit a tot ceea ce avem asupra noastra si a actelor noastre. Apoi o ultima poarta care ne va duce apoi spre unul dintre Cluburile Penitenciarului, unde am inteles ca se aduna detinutii pe viata, o sala impresionanta prin frumusetea decoratiilor de peste tot.
Ne-a luat mult timp pana sa ne hotaram ce sa alegem intre femei si copii, pentru a merge cu acesti tineri la ei, pentru a le arata ca ii iubim, pentru ca ne pasa de ei. Pana la urma, am ales sa mergem la copii, pentru ca ei, sunt copii si acum, in perioada aceasta a anului, asteapta pe cineva sa le aduca o raza de speranta. De aceea, pe langa femeile ce se gasesc in acel penitenciar, pentru care am pregatit ceva, o atentie din partea S.U.P. am hotarat sa mergem la copii si sa le prezentam un mic program, sa avem o mica discutie cu ei si sa le indreptam privirile spre Creatorul lor si al nostru, care pentru a ne mantui s-a nascut intr-o iesle, si a murit apoi pentru noi, ca noi sa acceptam acest dar al Sau si astfel sa primim “pasaportul” cum zicea fratele pastor, catre cer.
Chiar daca vizita noastra la penitenciar a inceput cu “stangul” cum se spune, pentru ca s-a inteles putin gresit ora la care ne anuntasem prezenta si astfel ni s-a pus la dispozitie un timp foarte scurt de a sta cu acei copii, chiar daca am fost tristi pentru ca nu toti cei care si-ar fi dorit sa intre au putut intra, din diferite motive, pana la urma am putut sa ne bucuram de cateva momente extraordinare cu acei copii, ceva mai mici decat noi, pe fata carora se putea vedea o expresie, mai rar intalnita la cei de acolo. La final, cand a trebuit sa ne luam ramas-bun de la ei, ultimele lor cuvinte au fost: “Va mai asteptam pe la noi!”
Apoi, s-a intamplat surpriza pentru toti cei prezenti. Doamna de la Serviciul Reeducare, imediat ce copiii au parasit sala, ne-a spus sa mai asteptam putin, ca sa cheme pe cineva de la Paza, pentru a ne insoti la detinutii pe viata. Pentru noi, fetele, a fost ceva extraordinar. Noi eram pregatite sa nu putem intra la detinutii pe viata, stiam ca doar baietii pot merge acolo.De aceea, cand am auzit, nu puteam sa credem,era prea frumos sa fie adevarat.
Asa ca, insotiti de gardian si doamna de la Reeducare, ne apropiam de detinutii pe viata. Planul era sa li se deschida pe rand usile la celule, pentru a putea schimba doua vorbe cu noi si pentru a primi micuta atentie ce le era pregatita. La prima celula, cand usa s-a deschis, ei deja ne asteptau, stiau cine si de unde suntem si am fost placut impresionati, cred ca e putin spus, cand am fost intampinati de un domn in costum, despre care, personal, am crezut ca cine stie cine o fi, cu salutul foarte cunoscut noua, Pacea Domnului! Mai tarziu am aflat ca acel „domn in costum” era sa speram, un viitor frate al nostru, Pascariu Valentin, despre care il auzisem de multe ori pe tatal meu, Mihai Enea, povestind.
Au fost niste momente foarte impresionante pentru noi, sa putem avea ocazia sa discutam cu acei oameni si sa vedem ca Il slavesc pe Dumnezeu, chiar in conditiile in care sunt, chiar daca stiu ca pentru tot restul vietii lor, vor suporta acele conditii. Si cel mai trist, si pentru noi, dar si pentru ei, sunt sigura de asta a fost faptul ca a trebuit sa ii vedem pe acei oameni, dupa ce au vorbit cu noi, dupa ce au dat mana cu noi si ne-au spus cat de mult inseamna Dumnezeu pentru ei, sa ii vedem pe acei oameni ca intra din nou in celula lor, care este de o curatenie si frumusete, ordine exemplara, si in urma lor se inchide acea usa de fier. Trist, dar adevarat...
A trebuit sa ne luam, in final ramas-bun de la ei, dar nu inainte ca unul din ei, sa ne spuna, in numele tuturor, cat de mult inseamna pentru ei ceea ce am facut noi, in acea zi si ceea ce face S.U.P. in general pentru acei oameni, penru ca le aduce o raza de speranta in viata lor ce fara Isus pare fara speranta.
La iesirea din penitenciar, dupa ce toti ne-am luat in primire actele noastre, am auzit din nou inchizandu-se acea poarta imensa in spatele nostru, si, ca si la inceput, gandurile noastre au zburat din nou la acei oameni de la care tocmai plecasem,la acei oameni ce stiu ca acea poarta nu se va inchide niciodata in spatele lor, pentru a-i lasa pe ei in strada, ci acea poarta ii inchide pe ei acolo, in interior, dar chiar si pentru ei exista o speranta pentru ca unii dintre ei stiu ca ’au cunoscut Adevarul si adevarul ii va face odata slobozi’. Iar cei care inca nu stiu asta, aici este misiunea noastra, a celor ce vor sa le aduca o raza de speranta, sa ii invete ca adevarul ii va face liberi. Apoi, nu in cele din urma, gandul ne-a zburat la acei copii, minori cum li se spune acolo, dar ei sunt niste copii care, in aceasta perioada a anului, iarna, ar fi trebuit sa umple strazile de rasunetul cantecelor lor... „Saniuta fuge, nimeni n-o ajunge...” sau de bucuria vederii primilor fulgi de zapada, daca acestia vor mai veni anul acesta. La acei copii care acum, ar fi trebuit sa fie in alta parte, la scoala, la liceu sa invete.
Din pacate, ei nu se pot bucura acum de aceste lucruri. Au si ei o vina e adevarat, dar si noi, fiecare dintre noi avem o mare vina meritam nu inchisoarea pentru cativa ani,ca acei copii nici inchisoarea pe viata ci meritam pedeapsa capitala, insa Isus, ne-a iertat pe noi si ne-a numit „frati ai Lui”. Cred ca ar trebui sa invatam si noi sa iertam, sa acceptam astfel de oameni ca si fratii nostri si sa incercam sa facem ceva pentru ei ca din acei oameni, delicventi juvenili, cum mai sunt numiti, sa devina niste oameni noi, schimbati prin puterea lui Dumnezeu, niste oameni cu care sa ne putem intalni pe malul Marii de Cristal, la poalele Pomului Vietii si sa ne bucuram ca suntem impreuna cu ei.
Sa ne ajute Domnul pe fiecare dintre noi sa incercam sa facem ceva pentru cei din jurul nostru. Avem oameni in jurul nostru care au nevoie de ajutorul nostru, nu doar cei din penitenciare. Important e sa dorim sa ne punem la dispozitia Lui si El ne va conduce pasii acolo unde stie ca e nevoie de noi. Putem spune impreuna un: AMIN?
Amalia Enea- voluntar S.U.P. Moldova

Autor : Amalia Enea .

Sursa: www.Intercer.ro

Contor Accesări: 1175, Ultimul acces: 2026-08-25 10:26:50